|
După lansarea spectaculoasă, situată sub semnul exclamaţiei şi entuziasmului prietenesc, când s-au rostit sintagme precum "unicat fascinant", "eseu total", "carte-estuar a unei noi vârste româneşti în trăirea ideilor", volumul Omul recent de H.-R. Patapievici a fost analizat la rece, temeinic (10 cronici şi comentarii ample) în revista Observator cultural, nr. 102 şi 103. Ceea ce părea la un moment dat un adevărat Opus Magnum, un nou construct filozofic la început de mileniu, devine în lectura postmodernă, ghidată de o gândire coerent democratică a recenzenţilor din paginile Observatorului..., "O carte cu probleme". Cu foarte multe şi mari probleme. Să spicuim in extenso. Ion Bogdan Lefter: "Dacă ar fi fost semnată de un necunoscut, Omul recent ar fi rămas o carte oarecare, necomentată, fără impact. Ambiţioasă, de "largă cuprindere" - dar greoaie , stufoasă, indigestă. "Filozofică" - dar alunecată rapid în politică, şi anume într-un discurs ideologic de un conservatorism radical, izolat în mitul unei modernităţi stagnate la mijlocul propriei sale evoluţii, incapabil să înţeleagă filozofia socială a postmodernităţii şi, mai rău, susţinător - de acea - al unor idei antidemocratice. În cazul unui autor obscur, n-ar fi fost decât încă un titlu adăugat pe o listă de ciudăţenii anacronice (...) Cartea e greu de parcurs, căci dezvoltă la infinit, în peste 450 de pagini, teze simple/simpliste, devenind grav redundantă, iritantă la lectură. Cu adaosul că, pe măsură ce vezi reluate aceleaşi şi aceleaşi stereotipuri antimoderne, antioccidentale, "spiritualiste" şi "fundamentaliste", ipostazierile lor în sumedenia de teme şi sisteme culturale, sociale, politice, economice, financiare ş.a.m.d., autorul se afundă tot mai mult într-un antidemocratism atât de radical încât nu ştii cum să mai reacţionezi: să te indignezi sau să te amuzi, să iei atitudine sau doar să constaţi ridicolul total şi - vai! - periculos al "teoriei" din carte...". Gabriel Andreescu: "Toată cartea este o înşiruire când de banalităţi, când de interpretări de o inadecvare totală asezonate cu o mulţime de metaforizări simandicoase - unele absolut jenante, ca povestea rotirii în timpul-pâlnie... Pentru cei puţini care vor verifica tezele lui Patapievici, acestea nu rezistă. Pentru cei mulţi, argumentele lui nici nu contează. Pentru ei, importante rămân atitudinile: elitismul, snobismul, refuzul specializării (şi a competenţei specialistului), ofensiva antiminoritară, antiamericanismul, trivializarea unor mişcări culturale contemporane precum postmodernismul, relativismul ori multiculturalismul. Din păcate, cu acest volum, Patapievici nu mai argumentează în favoarea celor care-l plasau între conservatorii liberali. Omul recent dezvoltă o ideologie pur şi simplu reacţionară. Patapievici va prefera să vadă în această formulare o etichetă stigmatizantă. Dar dacă termenul de "reacţionar" are un sens, atunci acest termen descrie exact ideologia practicată astăzi de eseist. Un profesionist al ideilor recunoaşte imediat şi substanţa, şi consecinţele tezelor expuse, repetate sau susţinute astăzi de Patapievici şi puse în valoare de un întreg grup care îl foloseşte drept centru înaintaş". Paul Cernat: "Amestecul de onctuos stil biblic şi pedanterie ştiinţifică, de apologetic şi apocaliptic, vădeşte un charmeur intelectual redutabil, o excelentă cutie de rezonanţă. Sentimentul meu e că avem de a face cu un discurs autoritar de legitimare, un manifest ce pare să anunţe un proiect politic - poate un partid? Potenţialul nu e de neglijat: în mesajul său se pot regăsi mulţi intelectuali umanişti frustraţi de faptul că "divertismentul" şi "democraţia" au ajuns să facă legea în cultură... Dar şi o bună parte din mediile spiritualiste şi tradiţionaliste ce cochetează cu fantasma Europei clasice şi se simt terifiate de spectrul "dictaturii" minorităţilor, de "obrăznicia" homosexualilor, de "gălăgia" feministelor, de haosul moral... Se vor regăsi aici intelectuali formaţi înainte de 1990 în spiritul "esteticului pur" şi al religiei Culturii, dar şi tineri naivi, avizi de sublimul unui ideal "nobil" într-o lume "materialistă" şi "pragmatică"...Da, oamenii au nevoie de utopie, de eroism, de ceva în care să creadă integral... Deocamdată, problema lui Patapievici e că, alegând această formă "doctorală"(în mare parte un bricolaj "sistemic" bazat pe vulgarizarea pretenţioasă a unor surse "tari"), îşi limitează receptarea la un public mult mai restrâns decât cel care exulta în faţa diatribelor sale antinaţionaliste. El devine astfel, din caz naţional, un "caz" al restrânsei noastre lumi intelectule, reductibil la polemica dintre ceea ce Eco numea "apocaliptici" şi "integraţi"... În mod ironic, autorul se dovedeşte a fi un "recent" în cele mai multe dintre domeniile pe care le abordează cu aerul unui vecchio. Omul recent e un simulacru postmodern al totalităţii. Dată afară pe uşă, postmodernitatea intră pe fereastră."
Ceilalţi comentatori ai Omului recent găzduiţi de Observator cultural sunt: Andrian Miroiu (despre derapajele "filozofice" ale cărţii), Vlad Alexandrescu (despre creştinismul oarecum ciudat, mai mult proclamat decât practicat, al eseistului), Valentin Protopopescu, Dan J. Ungureanu, Liviu Andreescu, George Bălan (despre violentele - şi de aceea suspectele - izbucniri împotriva minorităţilor ale lui Patapievici), Florin Buhuceanu. Cum se vede, se scrie mult şi în diverse registre despre Omul recent. În ritmul acesta se va ajunge ca volumul comentariilor să întreacă de câteva ori masiva construcţie, de aproape 500 de pagini, care le-a provocat. Şi autorul acestor rânduri a citit ultima carte a lui Patapievici. Până o vom comenta pe larg în revista noastră, spunem doar atât despre Omul recent: o carte provocatoare, arogant provocatoare uneori, mustind de idei, polemică, cu pagini excelent scrise, dar şi cu destule judecăţi contrariante, spuse pe un ton decis şi definitiv, care te siderează, te mâhnesc, îţi provoacă un zâmbet dezamăgitor. Vom urmări în continuare cu multă atenţie "dosarul de presă" al Omului recent, pentru a fi conectaţi la ceea ce pare a fi, până la apariţia volumului doi al Orbitorului lui Mircea Cărtărescu, tema centrală de dezbatere în lumea intelectuală românească.
Aflat de un an la Berlin cu o bursă DAAD (serviciul de schimburi academice germane), Mircea Cărtărescu acordă un interviu Ioanei Pârvulescu, publicat în numărul 3/ 2002 al României literare. Interesant şi dens, ca tot ce produce Mircea Cărtărescu, interviul merită a fi citit şi pentru cele câteva "dezvăluiri" pe care le face scriitorul. Aflăm, de exemplu, că a terminat volumul II din Orbitor: "...Ce-am scris aici? Am terminat, revizuit şi completat partea a doua a trilogiei Orbitor, care se va numi Corpul. Am lucrat la ea timp de trei ani, după ce doi ani i-am dedicat Postmodernismului. Va fi un volum masiv, despre care nu spun mai mult pentru că, prin aprilie, cititorul va putea singur să-şi facă o idee(...) Aştept cu multă nelinişte publicarea Corpului. Primul volum a creat un orizont de aşteptare care m-a obligat la eforturi despre care nici nu vreau să-mi aduc aminte. Sunt acum sigur doar de un lucru: că am făcut cu adevărat tot ce-am fost în stare ca să fac faţă concurenţei primului volum". Iată ce răspunde Mircea Cărtărescu la "delicata" întrebare de ce literatura română încă nu are un Premiu Nobel: "Pentru că nu ni-l dorim. Pentru lumea literară, un premiu Nobel românesc ar fi o calamitate. Deodată un om, cu două mâini şi două picioare ca şi toţi ceilalţi, ar fi înălţat insuportabil mai sus decât toţi. Cine să se bucure la noi de aşa ceva? Scriitorii mai mărunţi l-ar bârfi pe la mese: pe ce filieră o fi ajuns acolo? Cea evreiască? Cea homosexuală? Autorii mai importanţi ar fi distruşi, siguri fiind că, măcar două-trei decenii de-atunci încolo, n-o să mai ia Nobelul nici unul dintre ei... Oficialitatea ar fi stingherită: dacă insul cu Nobelul, devenit atât de vizibil, se apucă să intre în opoziţie? Cine să-l iubească, cine să-l susţină pe bietul om? Cred că, în sinea noastră, suntem de fapt foarte mulţumiţi că n-avem nici un premiu Nobel, căci el s-ar nărui peste biata noastră bojdeucă plină de capre râioase asemenea bolovanului lui Nică la Broşteni". Autorul Levantului are un răspuns şi la întrebarea privind revistele literare româneşti: "Cred că sunt patru reviste literare la echipele cărora ţin foarte mult (să mă ierte celelalte: peste tot am de fapt prieteni buni), şi le scriu aici fără nici o ordine: Orizont, Observator cultural, Contrafort şi România literară".
Foarte dens nr.1/2002 al revistei Timpul de la Iaşi. Liviu Antonesei scrie în editorialul său despre o carte a lui William Totok, Constrângerea memoriei. Însemnări, documente, amintiri, apărută în versiune românească la Editura Polirom. Cartea scriitorului german originar din România este, scrie directorul revistei, "un avertisment pentru nostalgicii epocii de aur", între care destui scriitori, care-şi amintesc euforici vremurile când erau protejaţi de stat - li se publicau cărţi pe banii statului, luau împrumuturi de la Fondul Literar etc. Numai că acest "statut" privilegiat era anulat de îndată ce ieşeai din cadrul prescris de regimul comunist. "... Exact din momentul în care chiar luai în serios prevederile din Constituţie privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti ori semnătura depusă de Ceauşescu pe Acordul final al Conferinţei de la Helsinki, ce cuprindea şi celebrul "coş trei" referitor la "drepturile omului", şi încercai să te comporţi ca atare, exact din acel moment începea calvarul - eliminarea din Universitate, anchete şi arestări preventive de luni de zile, interzicerea publicării şi chiar a menţionării publice a numelui, imposibilitatea de a-ţi mai găsi o slujbă după ce ai fost dat afară, expulzarea şi exilul." Mai remarcăm interviul cu prozatorul Petru Cimpoeşu realizat de Dan Lungu. Autorul lui Simion Liftnicul afirmă că şi în literatură lucrurile se văd mai bine de pe margine, acolo unde a stat el mai mult timp, fiind marginalizat, deşi a scris la fel de bine ca acum. Se bucură că n-a aderat la textualism şi a fost critic cu postmodernismul - "ambele oferind pseudosoluţii evazioniste" (chiar o autoritate ca Patapievici - spune prozatorul - îl confirmă în Omul recent). Şi dacă se întâlneşte în idei cu Patapievici, Cimpoeşu încearcă să puncteze stângaci împotriva lui Cărtărescu, afirmând: "Cărtărescu nu are abis, ci doar mimează abisul". E la fel de convingător ca şi cineva care ar afirma, de exemplu, că "Cimpoeşu nu e realist, ci doar mimează realitatea". Andrei Corbea comentează elogios volumul lui Ion Bogdan Lefter Recapitularea modernităţii. Pentru o nouă istorie a literaturii române. Iată finalul cronicii: "Cartea de faţă probează, dacă mai era nevoie, maturitatea deplină a unui critic literar şi în acelaşi timp a unui profesor de literatură. Densitate teoretică şi mobilitate interpretativă, subtilitate disociativă şi cuprindere sintetică ce completează într-un discurs alert, în coordonatele unui eseism de cea mai bună calitate, inteligent şi lucid, alergic la "misticisme" şi dogmatisme, înzestrat cu o certă aspiraţie stilistică, aceasta tradusă în "dicţiunea" admirabilă a "disertaţiei" perfect articulate în întrebările pe care le pune şi răspunsurile (convingătoare) pe care le dă". La rubrica "Dialog", revista publică un fragment din volumul Oglinzi retrovizoare. Istorie, memorie şi morală în România - o carte de Sorin Antohi şi Alexandru Zub, în curs de apariţie la Editura Polirom, în aceeaşi serie "duplex" în care au fost publicate şi cărţile-dialog ale lui Antohi cu Adrian Marino şi Mihai Şora. Proiectul editorial al lui Sorin Antohi, ajuns, iată, la a treia carte, mi se pare unul excepţional prin temele pe care le abordează, un adevărat model de implicare intelectuală astăzi.
|
Inapoi la cuprinsul numarului