Vladimir Beşleagă

...CA O BOARE UŞOARĂ DE VARĂ, ca o amintire venită de departe, de peste ani, din tinereţe, ba poate chiar de mai departe - din copilărie...

... nişte cuvinte tocite, banale, care nu spun nimic, deşi s-ar părea că poartă o încărcătură oarecare, un mesaj... de fapt nu sunt decât nişte însăilări mecanice, fără pic de suflet, fără urme de fior viu, de ceva care să te rupă din letargia simţurilor încremenite şi să te aducă într-o altă stare a firii şi lumii - nouă, neîncercată, numai uneori întrezărită, visată...

...este ceea ce se cheamă inerţie, rutină, rugină a fiinţei tale gânditoare şi sensibile, care din mare aplecare către lene, evitare a oricărui efort se complace în a aduna/aglomera cioburi de fraze moarte şi a le înnădi/monta / îmbulzi unele în altele, făcând din ele nu altceva decât un bulgăre verbal diform şi fără de miez, dar pe care ai ambiţia a-l vedea şi prezenta ca pe un colier de argint, dacă nu chiar de aur, dar neapărat bătut cu pietre preţioase - cele mai preţioase din câte s-ar afla pe acest pământ...

...şi atunci? care ar fi atunci calea de ieşire din rutina/rugina care m-a acaparat pe parcursul anilor, ce zic: anilor? deceniilor! pe de-a-ntregul, cu tot ce sunt eu ca fiinţă palpabilă şi, ce-i mai trist, ca pâlpâire de spirit?... dar ce-o fi să însemne fiinţă palpabilă, asta pe de-o parte, şi pâlpâire de spirit, pe de altă parte?... a mai rămas ceva din fiinţa mea de altădată, care cu fiecare clipă a existenţei ei sorbea cu sete din apa etern nesecatei curgeri a lumii?, tot aşa din acea mereu ţâşnind din adâncuri chemare irezistibilă către fermecătoarea, orbitoarea frumuseţe a trăirii şi cunoaşterii absolutului ce-i este dat omului?, a pătrunderii în propria-i esenţă de origine divină - a sublimului?...

... iată, dar, unde m-a adus acea uşoară şi caldă boare de primăvară venită de departe: la zilele tinereţii şi ale copilăriei, cu speranţele şi visele lor, chiar dacă mi s-au părut într-un moment nişte vorbe nesemnificative, fără vreo importanţă, banale... dacă au izbutit să trezească în sufletul meu adormit pe parcursul mulţilor ani fie şi un abia perceptibil fior, indiciu sigur al prezenţei sufletului care se mai vrea evoluat spre treptele înalte ale spiritului, este numai şi numai graţie miraculoasei, dumnezeieştii puteri a sfintei noastre limbi, care nu are, nu a avut şi nu va avea cât timp o vom venera cu toată vigoarea noastră, - decât cuvânt strălucitor, cuvânt greu de sens, cuvânt mereu nou, izvor etern de frumuseţi şi bucurii, care ne deschide porţi de aur către lumea mare din afară şi care ne conduce către enigmaticul tărâm al propriei substanţe, a ceea ce am fost, suntem şi vom fi noi în continuate până la sfârşit de veac...

18 Decembrie MMI

...ŞI ACUM SĂ RĂSUNE GONGUL: baang! şi încă o dată: baang! şi de-a treia oară: baaang! La auzul lui, mă cutremur precum un cal de cursă lungă, mă proţăpesc pe toate cele patru picioroange ale mele, tremurânde ca vai de ele, de uscate şi slabe şi stoarse de vlagă ce sunt, iau aminte de jur împrejur, dar aşa, pe furiş, ca nu cumva să observe cei din preajma mea sau de mai departe teama/alarma teribilă din ochii mei, mă fac a mă scutura din tot corpul... ce zic: corpul? trupul meu mai mult mort decât viu, ca şi cum aş încerca să trezesc la viaţă din muşchii şi oasele mele bătrâne nesecatele forţe de altădată, şi când o fac îmi vine brusc o ameţeală care îmi face capul greu şi-mi aşterne pe dinaintea ochilor o pânză fumurie, - numai să nu cad! iar de-o fi să se întâmple, acolo, în timpul cursei, pe pistă să mă prăbuşesc, din fugă, alergând, gonind, luptând! - fac un efort supra... supra... cabalin/armăsăresc, mă redresez, da, reuşesc să rămân în stare verticală, nu este prima dată, o ştiu bine, mă cunosc prea bine, nu a fost decât o slăbiciune de moment, până să se declanşeze forţele latente, trezite la viaţă de impulsul de adrenalină care, se vede treaba, încă nu a secat cu totul, şi în clipa următoare simt că ceva ca o aripă miraculoasă a unei fantastice paseri mă ridică de la pământ şi măăă duuuce cu ea în zbor, şi nu apucă să se scurgă nici câteva clipe că eu sunt cel care sparg cu pieptul meu zidul de aer fierbinte şi cu fiece pas - ce zic: pas! cu fiece salt de câteva zeci de paşi obişnuiţi, luaţi împreună, ca nişte arcuri parcă anume pentru mine întinse pe întreaga lungime a câmpului verde ce se desfăşoară în faţa mea, iată-mă că lunec: sus! jos! iar: sus! jos! şi iar şi iar... şi de acuma nu mai e nevoie să iau aminte prin părţi nici măcar în urmă - ştiu că toţi ceilalţi au  rămas hăt departe, sunt abia acolo, la începutul pistei, abia dacă au reuşit să se mişte din loc, pe când eu... eu! eu nu mai am a face decât câteva salturi fantastice, şi am să ating cu pieptul meu năzdrăvan ceea ce se cheamă panglica roşie a finish-ului şi nu ştiu de voi mai fi în stare să aud torentul de aplauze ale miilor de paseri  din tribune care-mi vor aclama victoria, pentru că emoţia mă va copleşi într-atât că-mi va bloca până şi auzul...

Victorie! Victorie! Victorie! bate cu năucitoare putere, precum un ciocan, - ce zic: un ciocan - un baros! - în tâmplele mele... şi iarăşi îmi vine o teribilă ameţeală, mă clatin pe tuspatru picioare ale mele, tremurând ca vai de ele, uscate şi slabe şi stoarse de vlagă cum sunt şi... în următoarele secunde mai răzbeşte până la mine, greu, ecoul: ie! iiie! iiiiie! pesemne de la acelaşi strigăt: victorie, după care mă cufund într-un întuneric des, vâscos ca smoala şi nu mai ştiu nimic, dar nimic...

- Ia uitaţi-vă la mârţoaga asta! se aude o voce chicotită. Cine şi cum de-a mai adus-o până aici? Se vede c-o fi cărat-o pe vreo platformă, că singură nu cred să se fi târât... Ha-ha! A vrut să ia parte la marea cursă şi ea! Ce inepţie. Aduceţi careva un tractor ceva, prindeţi-o de coadă şi duceţi-o mai repede la groapă şi astupaţi-o, că ne strică aerul şi n-o să putem desfăşura cursele în mod normal... Doamne, ce mai caută şi leşinăturile pe marele ipodrom al vieţii?

19 decembrie MMI

AŞA, CA UN BOŢ NEGRU, ÎNECĂCIOS care se pune aici, între inimă şi stomac, şi nu ştii ce să faci: să te trânteşti unde s‑o nimeri, pe-o canapea, pe-o muche de piatră ori drept jos, la pământ, şi să stai nemişcat, mort, până ţi-a trece şi s-a spăla de la sine spurcata de leşie de la suflet, sau, dimpotrivă, s-o rupi din loc, cât te vor ţine picioarele, să fugi, să fugi mâncând pământul, pentru ca undeva la capătul puterilor, să cazi cu conştiinţa întunecată, dar cu un singur gând: am scăpat! am scăpat!... Ce să fac? Ce să fac? te întrebi şi iar te întrebi, pentru că nici de  trântit nu te trânteşti să te tăvăleşti pe jos, - te reţine un fals sentiment de pudoare: dacă mă vede cineva, m-o socoti de nebun! numai animalele fac aşa, se dau de-a rostogolul, fie de-o prea mare bucurie sau din insuportabilă durere, dar eu, omul?... şi nici o iei la goană, încotro te-or duce ochii, ci te zvârcoleşti pe loc dând din colţ în colţ, ca o fiară în cuşcă... Mi‑e greu, oh, ce greu mi-e, ce să fac? ce să fac? şi când ţipi cu glas mut, înăbuşit, de tare ce te  strânge de gât năduhul, iată numele: năduhul, te fulgeră un gând: să-mi spintec pieptul, să-l smulg şi să-l azvârl afară din mine, de nu - am să ajung să mă dau cu capul de pereţi, iar alt gând vine să te ia în zeflemea: atunci chiar că ar însemna să te sminteşti, şi te duci drept la fereastră - da, cuşca ta are fereastră! cum de am putut să uit? - îţi lipeşti faţa de geam, nasul, fruntea, geamu-i rece, geamu-i îngheţat. În primele clipe îţi face bine fiorul glacial ce-ţi străbate osul sub care se adăposteşte creierul  înfierbântat, palpitând alarmat de teama unei iminente sufocări, dar nu durează decât câteva clipe acea iluzorie uşurare şi valul revine asupra ta cu o întreită, înzecită intensitate, astfel încât simţi că iată-iată se va rupe din gâtlej un urlet teribil, un răget, dar... iarăşi, printr-un neomenesc efort, reuşeşti să te domini, adică să rezişti şocului, de data asta recurgând la un tertip din cele mai simple: cum nu-ţi ajunge aer şi vine ameţeală peste ameţeală, te apuci să sufli cald din plămâni huuu-huuu-huuu asupra stratului alb şi pufos de gheaţă ce acoperă geamul, sufli, sufli până porneşte să curgă un mic-micuţ şiroieş lichid în jos şi... se face un mic-micuţ ochi de sticlă curată, şi prin acea spărtură zvâcneşte privirea ta în afară, iar o dată cu ea şi sufletul tău, căci...

A leşinat, uite-l: a leşinat... Să-l luăm, să-l ducem la patul lui, o fi având el vreun pat, nu cred să fie un vizitator, după pijama se vede că-i pacient, dar din care secţie să fie?... Din care secţie eşti, bre omule?... Dar ce-l întrebi? Ce, el ştie acuma, nu vezi că şi-a pierdut cunoştinţa? Mai bine să-l lăsăm aici, or veni ei careva şi l-or lua, ce să ne batem noi capul? Dacă l-am cunoaşte, dar aşa... Surorile ce treabă au? Să vie ele să-l care, că-s grase şi voinice ca nişte bivoli, eu nu am atâta putere să car aşa namilă de om... Care: namilă? Nu vezi că-i vai de dânsul de slăbănog ce este?... Cum: slăbănog? Da' ce  i-i pieptul aşa de umflat? Nu-s ăştia muşchi?... Poate are ceva omul în sân, da' ţie ţi se pare a fi carne... Ia să văd. Da, da, are... Un portmoneu. Destul de umflat... Eu zic să-l luăm cu noi să vedem ce poartă într-însul de-i ca o mâţă a făta... Ha-ha-ha! dar ştii că eşti dat dracului: mâţă a făta! Dă-l la mine, portofelul, şi hai s-o ştergem de aici, că de vine cineva şi ne prinde, va zice că l-am buzunărit! Cu atât mai rău că era şi leşinat, fără de cu... Fuga, bădie, că se aude careva venind spre cotacul nostru... Vedem ce purta el în sân şi pe urmă... Tuleo, băiete!...

26 decembrie 2001

UNA DIN MARILE MINUNI ale copilăriei mele a fost apa. Nu aceea pe care o beam sau din care, după cum am aflat ulterior, a apărut viaţa pe pământ, - toate astea au venit mai târziu... Ci: apa revărsată peste maluri, apa inundând toată valea noastră, în fine apa galbenă clocotitoare, purtând buturugi şi chiar copaci întregi pe nisipul umflat,  gata să înece grădinile... Dar, mai întâi, a fost acea apă care s-a iscat din cuvintele spuse de bunica Tecla a vărului meu - despre potop. O stare de nepovestit, o viziune halucinatorie, grandioasă, teribilă, dar în acelaşi timp calmă, liniştitoare, în afara oricărui pericol... Pentru că: de ce? Şi cam ce-ar fi să însemne asta: teribil, dar calm? Grandioasă, dar liniştitoare? Un paradox, adevărat, dar aşa s-a sedimentat în amintirea mea... Poate că la început am trăit un sentiment de spaimă, cel puţin, dar poate că nu, dat fiind  vârsta mică şi lipsa de experienţă. Domina imaginea, semnificaţia ei, încărcătura emotivă îmi rămânea însă ascunsă... Aşa se întâmplă cu omul: dispunând de-o imagine i se pare că ar poseda şi miezul ei, forţa teribilă pe care aceasta o comportă, dar... greşeşte. Pentru a deveni o imagine funcţională, e nevoie de fantezie, altfel zis de o potenţializare a imaginii, mai simplu spus: de o trăire a imaginii. În caz contrar ea va rămâne la nivelul retinei, întocmai cum se întâmplă cu omul de astăzi, care stă în faţa ecranului televizorului şi-şi închipuie - phi, ce tautologie: îşi închipuie ceva despre imagine! de parcă închipuire şi imagine nu ar fi acelaşi lucru? - că ar dispune de torentul de imagini ce i se perindă prin faţa ochilor... o iluzie, o mare amăgire de sine... Iată, dar, că a mai intervenit un factor/ componentă: iluzie, de parcă nu ar face şi acesta parte din categoria imaginilor?... Dar să revin la subiect: apa... Mai exact: potopul. Mă văd, aşadar, în curtea lui văru-meu, acolo, anume acolo unde a luat naştere imaginea potopului, iscată din cele povestite cu o voce (poate chiar) ameninţătoare, ca să ne sperie pe noi, neastâmpăraţii şi puşii pe pozne copleşi:

- Potopu! Ar-să vie potopu, măi răilor ce sunteţi, potoliţi-vă odată! Că de nu - potopu pe voi!...