'Nu oamenii au nevoie de scriitori, ci scriitorii de oameni'...

George Astaloş este, cred, cel mai intervievat scriitor din lume. Drept mărturie stau cele două volume de interviuri (cel de-al treilea e în curs de apariţie) cu titlu devenit maximă - "Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i la Paris", - în care sînt inserate  numeroase dialoguri ale sale cu ziarişti şi scriitori din România şi de prin alte părţi ale lumii privind viaţa din Ţară şi din exil, convingerile politice, preocupările literare, activitatea profesională. Această inepuizabilă "spunere de sine" este întreţinută graţie personalităţii complexe a scriitorului, poetului, dramaturgului, eseistului, criticului şi a omului cu foarte multe preocupări şi pasiuni: de la filatelie la argou, de la lingvistică la sport, de la pocher la curse de cai, etc...

Aşadar, vă imaginaţi riscurile pe care mi le asum animînd  acest dialog, pentru că:

- Nu pot să-l întreb pe G.Astaloş de ce neam este - ungur, grec ori de altă origine - pentru că ştiu deja  răspunsul: român de origine germană cu rădăcini în Bucovina de Nord.

- Nu pot să-l întreb cînd şi în ce împrejurări s-a stabilit la Paris pentru că răspunsul se cunoaşte : la congresul PEN Club Internaţional ( Piran, Slovenia/ 1971), Pierre Emmanuel de la Academia Franceză îi oferă o bursă la Paris, unde se stabileşte definitiv.

- Nu pot să-l întreb cînd şi  cum a debutat în Occident pentru că s-a mărturisit cu alte ocazii: doar la opt luni după stabilirea în Franţa i se montează la Teatrul Adyar, Paris, piesa Vin soldaţii.

- Nu pot să-l întreb cum a reuşit să supravieţuiască în acea perioadă în Franţa nefăcînd altceva decît literatură  pentru că bănuim ( din confidenţele sale)  că l-a ajutat şi raţia  hebdomadară de carne pe care i-a  furnizat-o timp de un an şi jumătate negustorul de bovine ce-l angajase la negru pe scriitor   în halele  Parisului, fără să ştie cine este ....(Aici las doamnele mai sensibile să-şi şteargă cîteva lacrimi, lucru ce l-am făcut şi eu, şi sărmanul negustor de bovine invitat la premiera  spectacolului "Mărul" la Teatrul Le Fanal şi pus în faţa faptului că hamalul  nu era altul decît autorul  piesei.)

- Nu poţi să te întrebi, cum s-a întrebat, de altfel, şi E.Cioran, cum a reuşit Astaloş să fie tradus şi jucat în America, pentru că dramaturgului  îi place să creadă că lucrurile s-au precipitat de la sine: în America  (Statele Unite şi Canada)  i s-au montat piesele în unsprezece teatre,  fiind al treilea dramaturg european jucat peste Ocean, după Beckett  şi Ionesco.

- Nu poţi să-l întrebi dacă se consideră scriitor român de expresie franceză sau scriitor francez de origine română, pentru că G. Astaloş s-a autodefinit  drept un scriitor român, forţat de împrejurări să se stabilească în altă ţară (Franţa) şi, prin transfer logic, să opteze pentru o altă  limbă  de scriitură ( franceza).

- Nu poţi să-l întrebi în ce ţări şi-a publicat numeroasele sale studii, eseuri, articole critice, pentru că au spus-o deja cei care s-au preocupat de opera sa: în Franţa, Italia, Belgia, Germania, Luxemburg, Statele Unite ale Americii, Canada, Turcia, România etc.

- Nu  mai are rost să-l întrebi ce este pentru Domnia sa Teatrul şi ce semnifică Poezia, pentru că a dat deja o definiţie magistrală: "Teatrul este copilul legitim al Poeziei"!

Dar există un pretext fericit care îmi  îndreptăţeşte tentaţia de a dialoga cu scriitorul:  proaspăta apariţie în franceză a unei Selecţii Antologice de Poezie Basarabeană Contemporană: Selection  Anthologique  de la  Poezie Bessarabienne Contemporaine  - al cărui coordonator de proiect editorial şi traducător este. În prefaţa   volumului Versant Lyrique  George Astaloş, printre multe alte lucruri, semnalează şi următoarele: "După cum se ştie,  franceza  este cel mai puternic vehicul literar - un spaţiu de comunicare şi de comuniune unde creaţiile de peste tot vin să-şi dea întîlnire pentru a se cunoaşte reciproc şi a-şi împrumuta una alteia "acest nimic de sensibilitate" care asigură transferul de emoţii (pentru a întrebuinţa o noţiune dragă lui Freud) dintr-un idiom în altul. Şi apoi, oare nu părintele letrismului, moldoveanul nostru din Botoşani, Isidore Isou, este cel care zicea în "Pour une nouvelle poesie et une nouvelle musique", apărută la Gallimard (NRF, 1947), că: "Orice poezie, dacă vrea să se afirme, trebuie să devină o clipă franceză în secol"?  Isidore Isou vroia să zică prin aceasta că, pentru a face cunoscută poezia sa în lume, trebuie s-o facă să circule în franceză. Altfel zis, acest demers dă o şansă poeziei de a se face tradusă şi în alte idiomuri. Şi pentru a-şi ilustra afirmaţiile, moldoveanul nostru citea cîţiva poeţi, astăzi  cunoscuţi  lumii  întregi. Aşa precum: un Tristan Tzara, un Edgar Allan Poe, un Rilke ori un Ştefan George. Letristul a vizat just - doar cei care au vieţuit în calitate de creatori  în francofonia metropolitană sînt capabili (în afară de cîteva excepţii, evident) de-a se bucura de o certă înţelegere a fenomenului şi de a se lăsa asimilaţi."

George Astaloş, în calitatea sa de coordonator al programului de editare şi traducere a poeziei noastre în franceză, mai semnalează şi cîteva obiecţii demne de a fi luate în consideraţie referitor la drumul pe care-l are a parcurge cultura noastră spre Occident. (Pentru cine îşi aminteşte, şi autoarea acestor rînduri avea să insiste în repetate rînduri şi în diferite instanţe: fie  la Uniunea Scriitorilor, fie la Ministerul Culturii, fie în alte organisme despre imperioasa necesitate de a crea la Paris, dacă nu un Centru Cultural pe lîngă Ambasada R. Moldova, cel puţin a deschide o filieră pe lîngă Centrul Cultural Român ori cel puţin a improviza o bibliotecă  în incinta acestuia, aprovizionată  cu producţia literară din Basarabia.) Dar să revenim la observaţiile scriitorului, care ar trebui să ne pună serios pe gînduri: "Nu pot încheia aceste consideraţii fără a exprima regretul de-a nu putea găsi baza necesară a investigaţiei privind poezia moldavă. De exemplu, în ciuda bunei intenţii manifestate de ataşatul Cultural al Ambasadei Republicii Moldova la Paris, instituţia nu dispune de nici o bibliotecă susceptibilă de a fi consultată. Evident, aceasta nu e greşeala diplomaţilor în post. Fără îndoială, Ministerul Culturii din R. Moldova  are partea sa de "contribuţie" în această istorie"...

Lucreţia BârlĂdeanu

Lucreţia Bârlădeanu: Cum aţi ajuns la ideea de a face cunoscută poezia basarabeană cititorului de limbă franceză?

George Astaloş: Înainte de a purcede la selectarea şi traducerea poeziei basarabene, am alcătuit un etnoprogram patronat de Radiodifuziunea Română, Direcţia Generală Executivă, al cărui consilier eram. Acest etnoprogram consista în elaborarea unei serii de antologii de poezie românească din afara frontierelor arbitrare ale României lingvistice şi geografice. Ideea mi-a venit în 1996, cînd mi s-a cerut de către un editor francez să alcătuiesc o antologie a poeziei româneşti ce urma să fie Calul Troian al Bienalei din Franţa, în cadrul unui proiect asupra "poeziei în fostele ţări din Est după căderea Zidului Berlinului". Dacă aş fi refuzat, editorul francez s-ar fi adresat unui polonez, să zicem, unui ungur, unui ceh, sau unui georgian (lista-i lungă), ceea ce m-a împins să zic "da", cu toate că eram debordat de lucru pe amîndouă flancuri profesionale. Astfel s-a născut ideea etnoprogramului evocat. Elaborînd antologia poeziei basarabene în franceză, i-am dat acestei crengi a liricii româneşti un paşaport cu toate vizele de călătorie şi sînt mîndru de ceea ce am făcut.

L.B. Cum este apreciată poezia basarabeană (prin intermediul traducerilor ce le-aţi făcut) în Franţa?

G.A. Excelent! O poate confirma şi Hellene. (Pentru cine nu ştie încă, Hellene este soţia domnului Astaloş, o franţuzoaică foarte subtilă şi elevată, îngerul lui păzitor şi o admiratoare a poeziei basarabene.)

L. B.: Cînd aţi fost prima dată în Basarabia  şi ce sentimente v‑au acompaniat această călătorie?

G.A: În Basarabia am fost pentru prima dată în 1997, fiind invitat la premiera piesei mele "Ce ne facem fără Willi", montată pe scena Teatrului Naţional din Bălţi. Povestea sentimentelor care mi-au acompaniat călătoria este pe cît de simplă pe atît de tulburătoare. Pentru ca lectorii publicaţiei dumneavoastră să înţeleagă matricitatea emoţională care mi-a marcat prezenţa în Basarabia, vă dau un exemplu. Directorul teatrului m-a rugat ca după spectacol să mă urc pe scenă şi să spun cîteva cuvinte spectatorilor. Ceea ce am şi făcut. Ca să ilustrez sentimentele care m-au acompaniat în Basarabia, citez ceea ce i-am spus publicului din sală, pentru că, paradoxal, conţinutul fulgurantei mele intervenţii mă urmăreşte şi astăzi: "De cîteva ore de cînd mă aflu la Bălti am fost întrebat în repetate rînduri dacă era prima oară cînd veneam pe pămînt basarabean. Am răspuns: "Da, este prima oară. Dar aici, în dreapta noastră, în Bucovina de Nord, s-au născut şi au trăit toţi înaintaşii mei, dar aici în stînga, la Donbas, în cumplitele lagăre ale Sovietelor, şi-au lăsat lacrima şi sîngele bărbaţii familiei mele."

L.B. Ştim că sînteţi un susţinător al ideii de europenizare. Care ar fi şansele actuale, în opinia dumneavoastră, ale Unirii Basarabiei  cu Ţara?

G.A. Chestiunea nu se pune în aceşti termeni. Problema nu e care ar fi şansele revenirii Basarabiei la matcă, ci, exprimat în termeni imperativi, răspunsul ar suna cam aşa: "Unirea Basarabiei cu Patria mamă este unica şansă a compatrioţilor noştri de dincolo de Prut de a-şi regăsi reala identitate europeană".

L.B. Susţineaţi undeva că "nu oamenii au nevoie de scriitori, ci scriitorii de oameni". Aţi putea descifra mai pe larg acest punct de vedere care, de ce n-am recunoaşte-o, este  oarecum neobişnuit?

G.A. În ajunul internetizării vieţii sociale, realizam mai uşor fraza pe care o pronunţam sau o scriam în urmă cu cincisprezece ani în legătură cu relaţia dintre scriitori şi oameni, în sensul generic al cuvîntului. Dacă încercăm să ne imaginăm un scriitor care operează  cu mijloacele pe care le ştim şi pe care le numim "clasice" (adică mijloacele scrisului), tricotîndu-şi fantasmele fără ca nimeni să caute să i le pătrundă prin lectură, înţelegem tragedia creatorului şi nevoia lui de cititori. Evident, asta nu înseamnă că "nu se mai scrie", ci că modalitatea de exprimare îşi va acorda diapazonul la preocupările şi exigenţele tînărului nostru homo technologicus.

L.B. Aveţi cumva darul profeţiei? Cum se face că sintagma "acesta e lagărul meu natal", din piesa  care a văzut lumina rampei mai întîi la Metz  în anii 1979/1980 , înfloreşte zece ani mai tîrziu atît de spectaculos în psihologia românească de pe ambele maluri ale Prutului  prin chintesenţa sloganelor de felul "noi nu ne vindem ţara!" şi  nu vrem în ruptul capului alţi conducători decît cei comunişti?

G.A. Lumea secolului 20 a fost împărţită într-un infinit număr de lagăre. Lagărul occidental, lagărul socialist, lagărul capitalist, lagărul colectivist, lagărul asiatic, lagărul Americii de Sud, lagărul continentului de culoare.  În ce mă priveşte, m-am născut într-un lagăr cu identitate precisă şi am crescut într-un alt lagăr cu o identitate tot atît de precisă. Manevra comportamentală a individului (a mea în cazul de faţă) rămîne un detaliu de opţiune intim şi subiectiv, social. Personal nu sînt social, ci sociabil, ceea ce este cu totul altceva. Proba că nu sînt social este faptul că în 1964, demisionînd, n-am mai avut nici imaginaţia şi nici inspiraţia să mai lucrez vreodată ca salariat al orînduirii la putere. Atunci "lagărul meu natal" din  Ce ne facem fără Willi  era într-adevăr un lagăr de a cărui natură nu numai eu eram conştient. Din păcate, cei care au avut tăria să refuze orice fel de complicitate cu regimul nu şi-au putut îngădui luxul pe care mi l-am oferit eu.

O mică anecdotă privitoare la atitudinea mea avută în "lagărul meu natal": într-o emisiune de televiziune sînt întrebat de doamna care mă intervieva ce semnifică fraza din biografia mea: "Demisionează din armată cu gradul de căpitan ca să se consacre exclusiv literaturii". Am răspuns: "Nu, doamnă. Eu m-am consacrat exclusiv literaturii tocmai pentru că demisionasem".

Relaţia dintre personajele piesei  mele în care se spune "lagărul meu natal" şi spaţiul în care aceste personaje  se află este o relaţie clasică: opresor / opresat. În cazul nostru "lagărul" este unica referinţă la proprietate. De la "e lagărul meu natal" la "noi nu ne vindem ţara" nu-i decît un pas. Noi ţara ne-o vîndusem o dată, dar după schimbarea din 1989, nemaiavînd nimic de vînzare, voiam să rămînem "natali" într-un  "lagăr" pe care îl învăluiam într-un fals patriotism.

L.B. La premiera  spectacolului "Ce ne facem fără Willi" montat  în Basarabia aţi remarcat următoarele: "Nu am citit în ochii nici unui spectator, de pe orice meridian teatral unde mi s-au montat piesele, fie în Europa, fie în America de Nord , (...) atîta speranţă şi atîta rugă de complicitate salvatoare şi de resemnare ca în seara premierei de la Bălţi".  Cum aţi explica fenomenul : aceşti oameni încă privesc lumea cu imaginaţia pătrunzătoare şi cu  ochiul necorupt al copiilor inteligenţi, public ideal pentru orice romancier, dramaturg şi poet, - cum avea să constate  încă în 1945 Isaiah Berlin, reprezentantul oficial al Ministerului de Externe britanic, vizitînd Rusia şi avînd aceeaşi surpriză ca dumneavoastră?

G.A. Să nu încercăm să ne păcălim pronunţînd cuvinte mari. Într-adevăr, în ochii spectatorilor basarabeni din sala Naţionalului din Bălţi am citit şi emoţie, şi speranţă, şi atîta resemnare, şi atîta nevoie profundă de complicitate, dar asta nu înseamnă că spectatorul din Basarabia (indiferent de piesa la care asistă) este inocent. Emoţia lui exprima revelaţia pe care o avea în faţa libertăţii de a ne spune lucruri pînă nu demult tabu. Speranţa lui instruia despre aspiraţiile lui profunde. Resemnarea lui făcea să izbucnească spre exterior îndelungata tentativă extentatoare de a fi redus la tăcere. Iar complicitatea pe care i-am citit-o în ochi nu era altceva decît o formă superioară de revoltă.

L.B. În imaginaţia mea poezia lui G.Astaloş se aseamănă cu o stridie. Ce semnifică în registrul dumneavoastră sentimental şi poetic imaginea apei?

G.A. Nu există mare poezie fără sistem şi nu poate exista sistem fără obsesii. În ce mă priveşte, obsesia mea majoră este, cum foarte bine aţi remarcat, apa. S-au scris o seamă de studii despre obsesia mea acvatică, printre care cel al lui Geancarlo Vigarelli, Mario Luzi, Antonio Verri (în Italia), Myo Kapetanovich (Canada), S.Druckmann (Germania), Jean-Pierre Rosney (Franţa) etc.

Dacă am descompune obsesia în chestiune, destinul ei ar fi următorul: centrul pămîntului răcindu-se treptat, scoarţa terestră, inevitabil, se contractă, planeta devenind din ce în ce mai mică, ca o minge de cauciuc pe care o înţepătură o dezumflă. În acest proces de contractare a pămîntului, apa, în chip firesc, nu suferă nici o modificare. Procesul ei de circulaţie fiind pe verticală, adică: evaporare / recuperare.

Cum s-ar traduce în imagini toată această introducere? Într-un prim timp viaţa pe pămînt îşi va purta cursul mai aproape de apă. Într-un al doilea timp, lîngă apă. În al treilea, pe apă şi, în fine, înapoi în apă de unde a apărut.

Datorez capacitatea mea de a crea un sistem poetic, plecînd de la un fenomen neotectonic, studiilor mele militare, unde în 1951, cînd am intrat în fostul Institut Geografic Militar, la catedrele de specialitate funcţionau profesori cu studii făcute în Occident. Anecdotic: unul dintre acei profesori jucase şah cu Einstein  la Zurich.

L.B.  Definiţi  romanul ca gen literar  drept  "o scrisoare mai lungă". Aţi scris multe scrisori de acest fel pentru a o sensibiliza şi a o seduce pe doamna Posteritate?

G.A. Aţi găsit bine fraza, pentru că într-adevăr ea a făcut scoală. Adică la University of Georgia profesorul Ronald Bogue, care predă "Romanul American", îşi începe în fiecare an cursul cu fraza mea, pe care i-am spus-o, de altfel, într-o după-amiază de primăvară la Paris în faţa unui pahar de Porto. El fiind pe atunci profesor la Sorbona. Astăzi este traducătorul meu atritat în  Statele Unite ale Americii.

Dar fiindcă mă întrebaţi de scrisori, arhivele mele conţin circa 20 000 de scrisori primite de cînd trăiesc la Paris  - scrisori la care am răspuns ca un elev cuminte. La ora cînd acest interviu va vedea lumina tiparului, la Bucureşti va apărea primul tom al Epistolarului meu Parizian (1981- 1985) publicat de Editura Vitruviu. De ce 1981 / 1985? Pentru că doar din 1981 am avut o maşină de fotocopiat în casă pentru a-mi reproduce răspunsurile la scrisorile primite.

Cît despre romanele mele, ele sînt trei, din care doar două au apărut pînă în prezent: Mirosul banilor şi Herr Hauptmann. Primul tratează despre un control fiscal, al doilea despre un răufăcător evreu care îşi face acte false şi, devenind căpitan al Armatei Germane în timpul celui de-al doilea război mondial, sparge toate  marile case de bani din Europa ocupată de Werhmacht.

L.B. Ce fantasme artistice aţi mai  dori să vi se realizeze?

G.A. Îmi pare rău că trebuie să spun, dar nu mai am nici o fantasmă, cu atît mai puţin artistică, pentru că (exagerînd, evident) ce scriu seara mi se publică în dimineaţa următoare.

L.B. Vă mulţumesc pentru interviu.