Lucreţia Bârlădeanu

Destinul a vrut şi eu am acceptat ca din 1998 să părăsesc Basarabia pentru a  mă stabili (oare pentru cît timp?) în Franţa. După o scurtă perioadă de exaltare, Parisul s-a dovedit a fi un Don Juan care te seduce momentan, dar te abandonează foarte repede, fără să-i pese de sentimentele ce i le porţi. A trebuit, deci, să revin la crunta realitate pentru a-mi găsi un  rost, lucru foarte greu de făcut de cineva care toată viaţa s-a adăpat  din literatura română, a predat literatura română, a comis literatură română.

Pentru a învăţa să trăiesc şi să depăşesc condiţia de "exilat" m‑am aruncat, cum un înecat spre un colac de salvare, în cărţile scriitorilor români stabiliţi în străinătate. Aşa am început să descopăr, ajustată şi vitalizată la  propriile mele experienţe şi trăiri, o lume aparte: cu legile ei, cu morala ei, cu principiile şi valorile ei. M-am văzut plasată astfel, spiritual, într-o Mică Românie, înzestrată şi cu alte calităţi decît doar cea pe care o ştiam din lecturile mele precedente şi apoi descoperită aievea în timpul vizitelor ce le-am putut face în Ţară de la Revoluţie încoace.

România lecturilor mele pariziene are o veritabilă coloană vertebrală, un spirit acut al onestităţii, o coordonare firească între etic şi estetic, o pledoarie permanentă pentru a alege grîul de neghină, victima de călău, adevărul de minciună, ea luptă împotriva amneziei colective. Aceste şi atîtea alte principii cu valoare testamentară pentru orice om vin din cărţile  Monicăi Lovinescu, Sandei Stolojan, a lui Virgil Ierunca, Nicolae Balotă, Bujor Nedelcovici, Paul Barbăneagră, Cicerone Ioniţoiu, Alexandru Niculescu, George Astaloş şi atîtea alte nume nu întotdeauna plasate la locul ce li se cuvine în ierarhia de valori din Ţară şi încă puţin cunoscute în Basarabia. De altfel, o relevare a acestora mi s-a părut oportună şi din unghiul de vedere al basarabeanului  îndrăgostit de românism, cu sentimentul de atîtea ori înăbuşit şi lipsit de bucuria împlinirii.

Un contact "pe viu" cu aceste distinse personalităţi mi s-a părut important nu doar pentru cea care urma să întrebe, întru a i se răspunde, ci şi pentru mulţi români care aşteaptă o dezlegare de lunga perioadă de tranziţie (ori cum oare să o mai numim?) ce pare să nu se mai termine. Căci a şti să-l asculţi pe cel care a cunoscut mai multe decît tine, pe cel care a pătimit mai mult şi a‑i urma sfatul, fără a te lăsa stăpînit de un orgoliu deşert, mascat cu  abilitate de atît de cunoscuta frază cu iz  securist "El n-a mîncat ca noi salam cu soia", - este o probă de maturitate şi de bună-credinţă. Pentru că lucrurile, se ştie, se văd de la o anumită distanţă mai bine şi în toată complexitatea lor.

Or, exilatul a fost dintotdeauna plasat ca pe-o punte între ţara din care vine şi între cea care trebuie să trăiască - ochiul din afară fiind atît de oportun şi binevenit mai ales pentru cei ce urmează să construiască o nouă societate.