Între deal şi vale

Estonia este deal, Romania - vale. Asta în pofida faptului că Estonia este plată ca un talger (Mon plat pays, qui est la mienne), iar România e mai mult deluroasă şi muntoasă. În urmă cu vreo zece ani, dealul, nordul, reprezentau pentru mine un simbol al "tenacităţii verticale", iar valea, sudul, simbolul "moliciunii, nădufului". Între timp, însă, am ajuns la concluzia că această construcţie culturologică, chiar dacă şi corespunde într-o anumită măsură realităţii, este o altă faţetă a mitului geopolitic european. Adică este naivă şi ineficace.

După o serie de încercări, am reuşit să extrag din această dihotomie sâmburele cartezian şi, ca rezultat, am înţeles că "dealul" şi "valea" nu sunt altceva decât două elemente ale unui singur peisaj. Mai mult ca atât, am observat că ambele elemente sunt în stare să se schimbe cu locurile. Se află într-o instabilitate perpetuă. Iar instabilitatea nu e altceva decât viaţa.

Ain Kaalep, unul din mentorii literaturii estoniene, îmi povestea destul de des despre contactele cu colegii din străinătate. Atmosfera politică la Tallinn a fost întotdeauna ceva mai liberală decât în alte zone sovietice, ceea ce avea o influenţă directă asupra literaturii. Pe timpul aşa-numitei stagnări, aveam dreptul să primim oaspeţi nu numai din ţările "democraţiei populare", dar şi din Vest. Datorită Detente-lui (epoca dezgheţului din anii '70, în relaţiile dintre blocul sovietic şi Europa Occidentală) ne-am bucurat de o anumita libertate a călătoriilor, îmi explica Kaalep. "Cu românii m-am întâlnit la Struga. Erau nişte tineri zvelţi, vorbeau curent franceza, păreau inteligenţi şi binevoitori. Însă doar până la un anumit moment. Când discuţia prindea contururi mai puţin formale, românii dispăreau", îmi mărturisea Ain Kaalep.

Erau şi excepţii fericite. Lilli Promet* s-a simţit ca acasă în Bucureştiul anilor şaizeci. Lui Ion Druţă i-au fost dragi ţăranii inteligenţi ai Estoniei. Chiar a găsit câteva formule foarte reuşite. De exemplu, "estonienii beau ca matrozii". Unii îmi vor reproşa că, pe lângă petreceri, pe parcursul ultimilor 50 de ani în Estonia s-a tradus foarte mult. Zeci sau poate că sute de titluri de cărţi estoniene au apărut la editurile româneşti şi invers. Ştiu, dar cam toate erau făcute după un plan, potrivit căruia orice ţară din lagărul socialist trebuia să fie prezentă pe rafturile librăriilor. Că era ceva artificial a dovedit-o perioada de după lichidarea sistemului. În ultimii zece ani, în Estonia au fost publicate doar câteva traduceri din Mircea Eliade. Iar cea mai proaspătă apariţie e Chira Chiralina a lui Panait Istrati. De traduceri din estoniană în română, nici vorbă.

În creaţia orală a celor două popoare nu există momente care ar indica o influenţă reciprocă. Singura excepţie este anecdota eroii căreia sunt cunoscuţii interpreţi de muzică uşoară Jaak Joala şi Sofia Rotaru. Anecdota a apărut imediat după concertul în care cei doi au cântat în duet cântecul "Lavanda". Bancul suna astfel. Joala şi Rotaru dansează. Joala se adresează către Rotaru: Sofia, eşti ca un calorifer. Caldă? întreabă Rotaru. Nu, nervurată.

Despre legăturile din epoca precedentă, când actuala Estonie şi bucata răsăriteană a României, Basarabia, făceau parte dintr-un imperiu, am aflat şi mai puţine lucruri. E bine cunoscut faptul că câţiva români au încercat să-şi facă studiile la universitatea din Dorpat, cel mai cunoscut dintre care a fost Pantelimon Halippa. Am cercetat documentele sale la arhivele din Tartu (nu am fost primul), din care am înţeles că viitorul politician român a dus o viaţă mai mult decât modestă din toate punctele de vedere. Dar tocmai aceşti studenţi de la universitatea din Dorpat, Halippa, Pelivan şi alţii, au adus la Chişinău ideea autonomiei culturale.

Şi mai mult m-a intrigat o altă persoană: Dmitri Cantemir, strănepotul domnitorului Moldovei. Iată pe scurt istoria sa. La fel ca şi ceilalţi reprezentanţi ai marilor familii aristocrate, Dmitri şi-a început cariera militară de la vârsta de 4 ani. La împlinirea a 20 de ani, i se acorda deja primul grad de subofiţer. A participat la câteva campanii împotriva turcilor şi tătarilor în Noua Rusie, ajungând cu armata lui Suvorov pâna la Focşani şi Râmnicu-Sărat. Din câte am înţeles, a dat dovadă de calităţi ieşite din comun şi, ca urmare, a primit gradul de polkovnik, luând în primire un regiment de elită din capitala imperiului rus. Aflarea sa în Moldova şi Muntenia i-a adus aminte de poveştile din copilărie, despre bunei şi străbunei, domnitori ai unor pământuri exotice. Dmitri a înţeles că acestea, de fapt, nu au fost poveşti, că Iaşii, deşi mai mici şi mai murdari decât în vorbele apropiaţilor, există totuşi în realitate. Dmitri a ajuns până la urmă la ideea că anume el trebuie să preia conducerea ambelor provincii. Şi s-a grăbit să-şi împărtăşească gândurile prietenilor şi colegilor.

Întorcându-se la Petersburg, Cantemir continua să vorbească despre adevărata sa menire. La întâlnirile cu ofiţerii regimentului pe care îl comanda, ridicând sus cupa, polkovnikul Cantemir vorbea despre apropiata preluare a scaunelor domneşti ale Moldovei şi Munteniei. Unii dintre subalternii săi l-au crezut nebun. La fel de nebun îl considera soţia sa, o descendentă a familiei Hruşciov, aristocraţi foarte bogaţi din Ucraina. (A propos, Nikita Hruşciov se trăgea din iobagii acestui clan.) Presupun că anume doamna l-a şi denunţat autorităţilor. Documentele anchetei, puţine câte sunt referitoare la acest caz, îl prezintă pe Dmitri Cantemir drept impostor, instigator la răscoală, adică drept o persoană periculoasă. Împăratul Pavel, temându-se de orice fel de răzvrătire, l-a condamnat la moarte. De data aceasta soarta l-a protejat pe Cantemir. Pavel a fost asasinat, iar fiul său Alexandru, libertin cum era, l-a trimis pe sărmanul polkovnik nu în Siberia, ci în Reval, capitala Estlandei.

Nu se ştie din ce cauză, de vină fiind probabil condiţiile de viaţa extreme ale exilului său, Dmitri Cantemir, pe lângă pretenţiile sale la scaunul domnesc al Moldovei şi Munteniei, s‑a proclamat, de asemenea, principe de Livonia. Iar Livonia, vă aduc aminte, provincia istorică având capitala la Riga, era compusă din judeţele estoniene la nord şi cele letone la sud. Aşa că în mintea deja într-adevar întunecată a lui Cantemir, principatele dunărene şi Livonia fuseseră unite într-o singură unitate administrativă.

Timp de aproape 20 de ani, Dmitri Cantemir a stat închis în beciurile garnizoanei. O vreme crezusem chiar că a şi murit la Tallinn, mai apoi însă am descoperit că în 1820 el a fost eliberat şi că a plecat la Kiev, unde locuia soţia sa. În acelaşi an ultimul purtător al numelui Cantemir din Rusia a decedat în linişte. Acum, putem doar presupune, a fost Dmitri Cantemir nebun sau pur şi simplu l-a animat un vis nobil?...

Tema românească în literatura estoniană lipseşte aproape cu desăvârşire. O excepţie reprezintă notele de călătorie ale lui Richard Roht. Membru al grupului literar Noor Eesti, un fel de Junime estoniană, Roht a început să publice în primii ani ai secolului trecut. La începutul războiului cu Germania, el a absolvit şcoala de subofiţeri şi în 1916 a fost trimis pe frontul românesc. În Basarabia Roht ajunge pe la sfârşitul lunii octombrie. Regimentul său e dislocat într-un mic târg din Bugeac. În notele sale, tânărul estonian redă totul foarte autentic - praful din stepă, zile calde, mirosul mustului, fete cochete şi modeste.

"Funcţionarii locali, cu care bem câte un pahar de vin negru, îmi spun că sunt moldoveni. La sosirea ofiţerilor români, ei se bucură ca nişte copii, le propun cele mai bune bucate, iar după plecarea lor, îmi şoptesc: "românii, un popor foarte prost, foarte". Aşa descrie Richard Roht provincia basarabeană şi adaugă: "stăm la o masă în livada stăpânului casei. Bătrânul îmi povesteşte ceva din peripeţiile sale, râde. Nu-l ascult, beau vin şi privesc cum din pomi cad merele. Soarele e deja palid, de toamnă, dar mai încălzeşte. Ce-i mai trebuie omului?".

Si acum principalul. De fapt, am vrut să vă comunic, stimaţi cititori, că anul trecut, în ajunul sărbătorii Unirii de la 1 Decembrie 1918, la Tallinn a fost celebrată o altă dată istorică - 80 de ani de la stabilirea şi 10 ani de la restabilirea relaţiilor diplomatice între România şi Estonia. Cu această ocazie, în incinta Bibliotecii Naţionale a fost deschisă expoziţia documentelor din arhivele ambelor state. La ceremonia de deschidere au fost prezenţi Neagu Udroiu, noul ambasador al României la Helsinki şi Tallinn, Veronica Palandi, consulul onorific al României la Tallinn, corpul diplomatic etc. Iar la sfârşitul lunii februarie a.c., tot la Tallinn a apărut o culegere de documente privind istoria raporturilor diplomatice româno-estoniene.

Atât pentru un profesionist, cât şi pentru cititorii de rând, cartea e o surpriză. Astfel, din ea reiese că România a fost una din primele ţări din Europa răsăriteană care a recunoscut independenţa Republicii Estonia şi în septembrie 1921 a stabilit relaţii diplomatice cu Tallinnul. Important este că iniţiativa i-a aparţinut Bucureştiului. Iar în 1934, ministrul Nicolae Titulescu a decis deschiderea primei misiuni diplomatice permanente a României la Tallinn, ambasador fiind numit Gheorghe Davidescu. Până la inaugurarea unei ambasade estoniene la Bucureşti, din păcate, nu s-a mai ajuns. În general, mi s-a creat  impresia că diplomaţii romani erau cu mult mai energici decât cei estonieni în afacerile bilaterale. Poate din această cauză, marea majoritate din documentele culegerii sunt cele româneşti. Textele descriu foarte viu situaţia politică din Estonia, lovitura de stat din 1934, instaurarea regimului autoritar al lui Konstantin Pдts, dar şi scene din viaţa de toate zilele. Într-un raport al său, ambasadorul Davidescu scrie: "Întâmplarea a făcut ca tocmai în primele zile ale lunii decembrie să ruleze în cinematograful cel mai mare din Tallinn filmul reprezentând vizita M. S. Regelui la Praga. Am avut bucuria să constat că filmul a stârnit un mare interes în cercurile de aci şi că, producând o impresie deosebită, a contribuit în mod simţitor la corectarea unei orientări prea unilaterale a opiniei publice estoniene în unele probleme de actualitate". "Problemele de actualitate" nu erau altceva dec`t disputele în jurul Transilvaniei.

Ultimul document al culegerii este acordul din 1991 privind restabilirea legăturilor diplomatice între cele două state.

La fel ca şi în perioada interbelică, funcţionează o reprezentanţă (consulat) român la Tallinn, nu şi invers. Dar dacă e să ţinem cont de faptul că peste vreo 5-6 ani ambele state vor fi membre ale Uniunii Europene, oricât ar suna de banal, românii şi estonienii sunt sortiţi să continue dialogul.

P. S. Culegerea "80 de ani de relaţii diplomatice între România şi Republica Estonia" va putea fi găsită la Biblioteca Naţională a României.

_________________