A trăi şi a scrie în Ţara Gheizerelor

- Dragă Einar Orn Gunnarsson, prezenţa ta în Trenul Literaturii Europa 2000 - tu care vii din îndepărtata Islandă - este o dovadă în plus a ambiţiilor organizatorilor acestui spectaculos proiect, care a reunit scriitori de limbi, ţări, formule estetice şi vârste diferite, pentru a ilustra policromia chipurilor Europei. Ce te-a interesat mai mult în această călătorie: să vezi locuri neumblate, să cunoşti oameni, literaturi, să culegi subiecte pentru scris? Cum s-a reflectat experienţa Trenului în creaţia ta?

- Unul din marile avantaje ale existenţei de scriitor este că atelierul de lucru se află în buzunarul tău. Am călătorit foarte mult la viaţa mea şi am încercat să mă mişc fără a pierde măcar o zi de muncă. Faptul de a fi crescut într-o mică insulă situată în apropierea cercului arctic mi-a umplut sufletul de "dorul de ducă". Călătoria a avut întotdeauna o influenţă pozitivă asupra gândirii şi scrisului meu. Îmi vin mai uşor ideile pe drum. O existenţă prizonieră unui oraş sau unei ţări mă înspăimântă. Stagnarea este o crimă înceată şi extrem de dureroasă împotriva spiritului. De aceea pentru mine a fost o ocazie minunată să fiu invitat la bordul "Literaturexpress-ului Europa 2000". A fost un mod de a-mi educa gândurile şi sentimentele într-un voiaj neobişnuit, stimulat de noile locuri vizitate şi de comunicarea cu alţi confraţi de condei. Este interesant să ştii cât de eterogenă este această comunitate a scriitorilor Europei şi cât de diferită pentru fiecare a fost experienţa cunoaşterii prilejuită de aceleaşi lucruri. Spre surpriza mea, în tren am întâlnit, de exemplu, scriitori care erau împotriva Internetului. Unul dintre ei mi-a vorbit despre degenerarea prin Internet şi despre navigarea on line ca despre "cel mai mare atac asupra spiritului din istoria omenirii". El a pretins cã Internetul ar putea... extermina literatura dacă nimic nu i se va opune. Alţi colegi se situau în plin paradox axiologic. Astfel, la Paris, un inteligent şi talentat poet din echipa noastră tot ce vroia să viziteze de mult timp era Hotelul Ritz, unde a stat în ultima noapte Prinţesa Diana. Şi în excitarea sa naivă m-a întrebat de câteva ori dacă am văzut tunelul unde prinţesa şi-a găsit sfârşitul. La bordul trenului am avut de asemenea o doamnă-autor de vârstă mijlocie pe care o vedeam mereu grăbită. De fiecare dată când trecea pe lângă mine îmi spunea: "Noi trebuie să vorbim", şi după aceea se făcea nevăzută. Aşa au arătat "întâlnirile" noastre de-a lungul întregii călătorii. Nici azi nu sunt sigur ce ar fi trebuit să discutăm, sau poate că acesta era doar modul ei de a-mi ura o zi bună.

A fost extrem de instructiv pentru mine să aud ideile confraţilor străini despre Islanda şi cultura islandeză. Cei mai mulţi ştiau variante ale Sagăi noastre, unii citiseră cel puţin un roman scris de laureatul islandez al Premiului Nobel Halldуr Laxness, şi aproape toţi erau familiarizaţi cu muzica lui Bjork. A fost util să-i cunosc pe aceşti scriitori din diferite culturi şi să discut cu ei despre literatură, despre creaţie şi morală. Mi-am dat seama, din aceste dialoguri "pe roţi", cât de limitate îmi sunt lecturile. Nu mi-am ocupat niciodată mintea cu literatura unui şir întreg de ţări europene, încât întâlnirea unor scriitori din aceste colţuri îndepărtate ale continentului mi-a trezit interesul pentru culturile respective. Călătoria în Literaturexpress, probabil, nu a făcut din mine un mai bun scriitor, dar de un lucru sunt sigur: am devenit un mai bun cititor decât fusesem înainte.

Găsesc oribil faptul că scriitorii est-europeni au trăit sub restricţii politice timp de decenii. În orice societate scriitorii au un rol important. Ei sunt vocile cunoaşterii în mijlocul naţiunilor lor. De aceea este dificil pentru un scriitor care a trăit toată viaţa lui în condiţii de libertate neîngrădită să înţeleagă barierele cenzurii. Unii autori în Tren au pretins că periplul nostru nu are nimic comun cu literatura. Ei trebuie că o fi avut mai curând idei prea înălţătoare despre literatură şi probabil că visaseră că vor face o călătorie la bordul unui "tren al nemuririi" unde autori şi gânditori ca Nietzsche, Camus, Lagerlof şi Wilde vor sta în fiecare scaun şi vor schimba între ei sentinţe memorabile, motto-uri conţinând întreaga lume şi eternitate pe care omul trebuie să le înţeleagă.

A fost plăcut să vizitez majoritatea oraşelor pe unde a trecut traseul nostru şi să trăiesc diferite experienţe. Ele îşi vor afla locul în scrisul meu. De exemplu, nu voi uita niciodată după-amiaza din Madrid, când am avut urgentă nevoie să ajung din centru la hotelul meu situat în afara oraşului. Am oprit un taxi şi i-am explicat taximetristului unde vroiam să merg. Şoferul era un om în vârstă care părea nu în cea mai bună stare de sănătate. După câteva minute am oprit la roşu. Când maşinile din jurul nostru au demarat o dată cu schimbarea luminii semaforului, eu am realizat că şoferul meu dormea şi nu s-a putut trezi până nu l-am scuturat puternic  de umăr. După care el a apăsat pe pedala de acceleraţie. M-au trecut fiori reci pe la spate când taxiul a demarat brusc, asemeni unui bolid de Formula 1. Nu mi-am mai luat ochii de pe şofer tot drumul şi m-am rugat lui Dumnezeu să aibă grijă de sufletul meu.

Nu am să uit un alt episod, când împreună cu scriitorul Nicolaj Stackholm din Danemarca, am fost invitaţi într-o casă din Tallinn. Proprietarul era director de editură şi traducător din Strindberg, evident o persoană fericită. De îndată ce am intrat în casă, a deschis o sticlă de vin roşu şi ne-a servit cu generozitate. Era foarte pătrunzător în priviri şi iute în mişcări. Am vorbit despre literatura scandinavă şi am schimbat mai multe idei despre autori şi opere. Când s-a făcut aproape miezul nopţii şi gazda noastră se cherchelise, omul a avut ideea să ne dăruiască ceva care să ne amintească de Tallinn. Dădu buzna în atelierul său, deschise uşa unei cămări spaţioase de unde scoase câteva suluri de pânze pictate de fostul său vecin, plecat de mai mulţi ani. Vecinul era absolvent al Academiei de Arte şi o perioadă îşi câştigase existenţa pictând portrete ale lui Lenin cerute de propagandă. Nu i-am putut accepta aceste cadouri. Când am ieşit afară din casă, gazda apăruse în prag cu braţele încărcate de tablourile acelea şi a alergat o bună bucată de vreme după noi, până am reuşit să scăpăm de el.

Am vizitat multe oraşe noi şi încântătoare, exceptând Kaliningradul şi Minskul în Belarus. Consider Kaliningradul (fostul Konigsberg german) cel mai urât loc din câte am văzut în viaţa mea. Înfăţişarea lui exprimă exact felul în care arată cei care îl populează. Nu am văzut niciodată atâta întuneric aşternut pe feţele şi, am impresia, pe mintea acelor oameni. Era de parcă timpul ar fi înţepenit pentru alte decenii, ca înainte de 1989, când locuitorilor oraşului li se interzicea să vorbească cu străinii şi acest fapt, desigur, s-a repercutat asupra stării de spirit a societăţii de acolo. La Kaliningrad am simţit un zid între noi şi cetăţenii de rând. Dacă nu i-am fi abordat în drumul nostru, oamenii aceia s-ar fi comportat de parcă nici nu ne-ar fi observat. Kaliningrad este un oraş al războiului, şi oriunde mergi te izbeşti de amprentele unei comunităţi victimizate. Una din puţinele perle ale sale este mormântul filozofului Immanuel Kant, al cărui sicriu a fost zidit în peretele unei biserici ruinate. Kaliningrad este oraşul unei existenţe mortificate, unde nu vezi un zâmbet sau o privire visătoare. Am jubilat realmente în sinea mea când trenul nostru a părăsit acel loc, în care viitorul este absent, în schimb te agresează din toate părţile un trecut tragic.

- Cum ai văzut Europa, ca identitate culturală, înainte de a fi ajuns la bordul Expresului Literar, şi cum o vezi după ce acest periplu s-a încheiat? Nu ţi se pare cumva extrem de accentuată, obositoare - pentru cineva obişnuit cu culorile sobre ale Nordului - multiplicitatea culturală a continentului nostru? Tot aici: după ce ai văzut cât de pestriţ este, ca tradiţii şi mentalităţi, ce crezi despre proiectul Europei Unite, ţi se pare o idee fezabilă?

- Eu am crescut în timpul Războiului Rece, atunci când lumea era despărţită în două zone opuse. Desigur, mintea mea a fost poluată de marea propagandă din media occidentală. Avertismentele permanente în legătură cu nişte posibile atacuri nucleare din partea Uniunii Sovietice au avut o influenţă asupra tuturor aspectelor vieţii, dându-le un aer de provizorat. Posibilitatea de a vizita ţările din Europa de Est mi-a stat la îndemână, dar am ignorat-o. Ele existau pe hartă, dar nu exercitau nici un fel de magnetism în ce mă priveşte. Am citit despre aceste ţări şi eram sigur că nu voi pune niciodată piciorul acolo. Era o imensă arie geografică în care oamenii erau persecutaţi şi nu puteau trăi normal. Erau colonii ruseşti exploatate de o mică clasă de arivişti politici care îşi împărţeau averile. Din acest motiv din ţările Europei de Est se refugiau în Occident numeroşi oameni talentaţi din domeniul artelor, ştiinţei şi sportului. Nu aveam nici un fel de dubii asupra bogăţiei culturale a acestor ţări. Mă gândeam la un moment dat să aleg să studiez limba rusă la liceu, dar apoi mi-am dat seama că e absurd, pentru că nu vedeam la ce mi-ar fi folosit rusa.

Când zidul a căzut şi Uniunea Sovietică s-a prăbu­şit şi ea, interesul meu pentru ţările Europei de Est a crescut. În primăvara lui 1992 am venit la Praga, am închiriat o cameră unde am stat mai mult de două luni. A fost un timp minunat. La Praga am scris în mare măsură cel de-al doilea roman al meu, cu titlul Benjamin. Mi-a plăcut să călătoresc în Republica Cehă. Chiar dacă Praga între timp s-a occidentalizat complet, aflându-mă acolo, nu a trebuit să plec departe pentru a găsi locuri deosebite de tot ceea ce văzusem în viaţa mea.

A fost ciudat pentru mine să vizitez Kaliningradul şi Minskul, pentru că ele arată exact ca în fotografiile oraşelor din vechea Uniune Sovietică. Media occidentală a insistat destul de mult asupra efectelor pozitive ale prăbuşirii URSS-ului. În micul nostru sejur în Ţările Baltice, Polonia, Rusia şi Belarus, am constatat că, în pofida schimbărilor politice, standardele de viaţă nu indică asupra unor evoluţii spectaculoase, dar poate că aceste popoare (unele din ele) trăiesc azi o mai mare experienţă a libertăţii.

Islandei i s-a oferit o relaţie de parteneriat din partea UE, dar guvernul nostru nu este prea interesat de acest lucru. Islanda are un acord special cu Bruxelles-ul, dar eu consider că ar fi mai înţelept să devenim chiar parte a Uniunii Europene. Nu mi-e frică de faptul că Islanda ar putea să-şi piardă independenţa dacă unirea sa cu alte ţări îi va dezvolta piaţa de muncă şi cultura! Cultura Europei este prea diversă pentru a fi ameninţată de procesul de unificare europeană. Bogăţia culturală a Europei este inepuizabilă.

- Cred că fiecare dintre colegii noştri a ieşit în evidenţă cu anumite particularităţi (mă refer la postura lor neoficială). Tu ţi-ai făcut remarcate temperamentul furtunos, aproape latin, şi spiritul rebel, aş zice. Este felul tău de a fi, imprevizibil, turbulent, sau te-ai manifestat aşa împotriva unei anumite monotonii acumulate pe traseu? Ţi s-au părut prea înţepenite, hieratice rolurile şi scenariul în care fuseserăm distribuiţi, în calitatea noastră de "reprezentanţi" ai unor anumite literaturi?

- De copil m-am considerat o fire foarte activă, foarte vioaie. Toată viaţa mea am fost pregătit să înfrunt ziua din primul minut al dimineţii. În călătorie am fost aşa cum mă ştiu şi cum fac dintotdeauna. Îmi place să mă bucur de viaţă şi nu caut neapărat o raţiune acestui sentiment. Nu am considerat nici o clipă monoton traseul nostru, pentru că am căutat mereu să fac ceva pe parcurs.

Atunci când am fost invitat să particip la Literaturespress, am decis să trimit organizatorilor (care vroiau să cunoască textele noastre literare) un capitol din ultimul meu roman, Lacrima Păsării din Paradis. Romanul constă din scrisori pe care un om integru din punct de vedere mintal le scrie mamei sale care a murit. Primul capitol al acestei naraţiuni fusese publicat ca nuvelă separată în 1986. În 1998 romanul a fost publicat cu alte douăzeci de scrisori.  Cartea a avut un feedback foarte bun: reacţii numeroase din partea criticii şi a publicului. Nu am intenţionat să-i şochez pe oameni, ci să scriu un story convingător, în care cuvintele să se fixeze absolut liber. Am ignorat cu totul morala sau alte restricţii ce ar fi putut să împiedice cuvintele să invadeze pagina. Când lucram la acest roman mă gândeam că poate unele evenimente pe care le descriam erau prea brutale, apoi îmi extrăgeam propriile aprehensiuni din ceea ce scriam şi totodată, în schimbul unor evenimente mai plăcute - pentru "îmbrobodirea" cititorului -, mai făceam un pas spre o zonă primejdioasă. Când descrii într-o scrisoare o persoană precară din punct de vedere psihic, nu reuşeşti să-ţi stăpâneşti mintea, impulsurile involuntare, astfel încât - inevitabil - un asemenea roman reflectă o gândire deraiată. Eu nu m-am considerat niciodată reprezentativ pentru un stil literar bine definit. A fost o simplă coincidenţă faptul că am ales un capitol din Lacrima Păsării din Paradis pentru a-mi ilustra creaţia, acest roman însă e foarte diferit de alte lucrări ale mele.

- Mărturisesc că am privit mult timp Islanda ca pe o insulă misterioasă, exotică, pierdută undeva sub gheţurile Cercului Polar, un tărâm al gheizerelor şi al basmelor sibilinice, un ţinut despre care nu ştii foarte bine dacă aparţine Europei sau Americii. Islanda a intrat brusc în prim-planul actualităţii internaţionale, în anii 1986-87 parcă, o dată cu faimoasele întâlniri de la Reykjavik, dintre cei doi preşedinţi, Reagan şi Gorbaciov, care puseseră începutul sfârşitului Războiului Rece. Te rog să faci, pentru cititorii români, o scurtă prezentare a ţării tale, din punct de vedere politic şi cultural.

- Discutând cu tovarăşii mei de drum în Literaturespress, mi-am notat diversele idei pe care le-au avut ei despre Islanda. De exemplu, scriitorul Jury din Republica Cehă m-a întrebat dacă nu a fost o experienţă neobişnuită pentru mine să vin pe partea continentală a Europei şi să cunosc alte culturi. Am fost curios în legătură cu ideile sale despre ţara mea şi am descoperit că în mintea lui Islanda este în mare o societate de secol XVII, bazată pe creşterea oilor. Din fericire, majoritatea dintre colegi păreau să cunoască mai multe despre naţiunea mea şi erau familiarizaţi cu literatura noastră veche printre alte lucruri asemenea.

E dificil să defineşti Islanda într-un scurt interviu. Mai ales că mie îmi lipseşte experienţa conceperii unor cărţi de călătorie şi din acest motiv nu mă pricep să scriu într-un stil alert şi vioi despre o ţară şi oamenii săi. Islanda are 103 000 km2 şi 280 000 de locuitori cu un regim democratic. Reykjavik numără 100 000 de locuitori. 96% din populaţia ţării aparţine religiei evanghelice luterane, dar numai o minoritate se manifestă activ în acest sens, frecventând bisericile. Limba oficială este islandeza. Ţara exportă în principal peşte, produse de peşte, aluminiu. Valuta naţională este Coroana islandeză. Nu există îndatoriri militare sau alte servicii obligatorii la nivel naţional. Serviciile publice sunt de bună calitate şi parcă nu le lipseşte nimic. Învăţământul şi asistenţa medicală sunt asigurate de stat şi de regiuni. De la vârsta de 6 ani orice copil urmează  o şcoală de 10 ani obligatorie. Aproape toate şcolile sunt susţinute de guvern şi gratuite. Pentru a urma studii superioare, studenţii pot face împrumuturi de la stat. În această zonă se mai produc mici scandaluri de corupţie şi afaceri politice. În pofida faptului că Islanda este o ţară mică, avem o activitate culturală destul de animată. În Reykjavik au loc adesea evenimente artistice de nivel mondial şi asta datorită poziţiei geografice a ţării noastre. Situată între America şi Europa, artiştii internaţionali poposesc adesea în Islanda în drumul lor de la un continent spre celălalt.

Îmi place să trăiesc în Islanda. Un singur lucru mă deranjează din când în când, şi anume faptul că văd zilnic aceleaşi feţe, care par să dea conturul acestei comunităţi. Nişte chipuri văzute zilnic te obosesc. Cu toate acestea, trebuie să spun că atunci când petrec un timp în oraşe străine, simt că mi se face dor de aceste feţe plictisitoare.

 Străinii mă întreabă dacă nu mi-e frică să locuiesc în Islanda, unde cutremurele de pământ şi erupţiile vulcanice se produc atât de des. Dar eu nu experimentez dezastre naturale în fiecare zi, deşi, trebuie să recunosc, m-a trecut un fior rece pe la spate acum doi ani când m-a vizitat un prieten german. Am călătorit prin toată ţara împreună cu el. La un moment dat, am ajuns într-o frumoasă zonă geotermală în apropiere de Reykjavik. Am stat acolo o oră. Două zile mai târziu în acel loc s-a produs o explozie foarte puternică, care a ras pur şi simplu de pe suprafaţa pământului o casă din apropiere, pulverizând-o în mii de bucăţi. Această întâmplare înfricoşătoare m-a cam pus pe gânduri şi m-a determinat să nu mai merg atât de uşor în zone unde sub piciorul tău colcăie suficientă energie capabilă să strămute cartiere întregi de locuinţe.

- Einar, cum arată peisajul literar al Islandei, genurile de succes, editurile, revistele de profil?

- Luând în consideraţie mica populaţie a Islandei, activitatea editorială de la noi are o intensitate medie. Apar destul de multe traduceri în fiecare an printre titlurile de literatură originală. Există o lungă tradiţie a storytelling-ului în Islanda. În pofida numeroaselor ediţii nu se poate spune că am avea evoluţii spectaculoase în literatura noastră. Dezbaterile în jurul literaturii contemporane din Islanda suferă din cauza publicului limitat şi a relaţiilor foarte apropiate dintre autori. Toate discuţiile lunecă prea curând pe un făgaş personal. Timp de decenii, au fost două mari case de editură în Islanda, cu profiluri foarte diferite, Mбl og Menning şi Vaka Helgafell. Aceste două edituri au fuzionat recent într-o mare companie editorială numită Edda, lucru pe care eu nu-l consider o evoluţie pozitivă. Avem, bineînţeles, şi alte case de editură în ţara noastră, însă prezenţa lor nu este la fel de semnificativă pe piaţa cărţii şi în mass-media precum Edda. Ceea ce trebuie subliniat este că toţi cei care se îndeletnicesc cu scrisul în Islanda nu-şi pot câştiga existenţa exclusiv din literatură şi de aceea practică o muncă adiacentă, adesea lucrând pentru casele de editură. Astfel, criticii literari îşi leagă interesele de edituri. Ei activează ca redactori sau corectori.

Revistele literare din Islanda apar în conexiune cu activitatea unor mari companii editoriale şi în articolele lor comentează cărţile publicate de către firmele-mamă, cu o activitate foarte specifică adesea. Astfel aceste publicaţii sunt mai curând reviste de publicitate decât furnizoare de medii pentru discuţii de calitate despre literatură. Skirnir este o revistă care reflectă toate genurile de studii umaniste din Islanda. În paginile sale se pot citi multe articole valoroase despre literatura din insulă.

Multe alte reviste literare au apărut în Islanda în ultimele decenii, dar  majoritatea nu au avut viaţă lungă. Eu însumi am lucrat în redacţia unei reviste literare, numite Andblaer,  prin 1994. Scopul revistei era să reflecte evoluţiile din literatura contemporană. Când lucram acolo,  am încercat să diversific contextul acestor preocupări, să public materiale de autori consacraţi şi să descopăr nume promiţătoare. Din păcate, noii editori au deturnat această direcţie. Revista publică acum materiale vandabile, pe gustul marelui public.

Scriitorul islandez Halldуr Laxness a obţinut Premiul Nobel pentru literatură în 1955. Acest eveniment a avut de atunci o  influenţă covârşitoare asupra discuţiilor literare din Islanda. O seamă de autori s-au plasat în umbra lui Halldуr Laxness şi literatura lor va rămâne aşa pentru totdeauna. Putem vorbi de un adevărat cult al personalităţii lui Halldуr Laxness. Poate că cel mai mare eveniment pentru suporterii săi a fost moartea Maestrului, ca după aceea să înceapă să-l zeifice fără pic de jenă. Dacă acestor oameni li s-ar interzice cultul pentru Laxness, ei şi-ar găsi cu siguranţă un nou "salvator" în literatura din Islanda. Este o formă de devoţiune, o formă de "religiozitate" care se instalează într-o literatură privată de spirit critic. Publicul din Islanda este foarte mândru de premiantul său Nobel. Laxness a rămas pentru mulţi oameni mintea şi sufletul naţiunii. Chiar şi adversarii săi politici ar fi dorit ca el să devină preşedinte al ţării. Laxness a fost într-adevăr o personalitate cu un caracter puternic. Când eram mic îmi amintesc că lumea începuse să-i imite gesturile până şi la un pahar de băutură! Dacă vrea cineva să spună ceva important sau dimpotrivă să-şi justifice tăcerea, este citat Laxness. Naţiunea recunoscătoare pare însă deja să se dezmeticească din această "beţie" iconodulă şi să constate că are şi alţi autori capabili să scrie cărţi de calitate, chiar dacă ei nu vor obţine Premiul Nobel.

Literatura islandeză este foarte interesantă prin romane. Mulţi autori contem­porani scriu cărţi pline de energie. Este ceva comun pentru romanele islandeze să fie traduse în alte limbi scandinave şi să se vândă foarte bine. Cititorii din Islanda sunt foarte ataşaţi de pământul lor, aidoma oricărei comunităţi mici. E un obicei ca proza la noi să fie conectată la realitatea imediată. De îndată ce ceva neadevărat, inautentic se întâmplă în romanele islandeze, forţa lor persuasivă diminuează. Acesta este principalul motiv pentru care, de pildă, scriitura de tip poliţist islandez nu este foarte prizată afară. În Islanda, crima rareori constituie un eveniment terifiant pentru amintirea cuiva. Nu pe motiv de insensibilitate, bineînţeles, ci din cauza că delictele de acest fel au, din fericire, o statistică foarte scăzută la noi. Dacă cineva este omorât într-un roman cu acţiunea la Reykjavik, story-ul îşi pierde deja credibilitatea. Deşi cei mai mulţi cititori islandezi nu se prea lasă traşi pe sfoară de autori, în acelaşi timp, ei sunt cei care cred că tot ce scrie în cărţi se bazează pe evenimente reale. Este exact ceea ce a experimentat în 1948 însuşi Laxness, Nobelul nostru, atunci când i-a fost publicat romanul Staţia atomică. Naraţiunea are în centru viaţa unei ţărăncuţe, pe nume Ugla, care vine în Reykjavik şi devine servitoare într-o familie bogată. Fata a ajuns gravidă şi face un avort. Ei bine, la scurt timp după editarea cărţii, Laxness a fost convocat pentru un interogatoriu la poliţie, care a insistat să ştie unde şi când a avut loc avortul cu pricina.

În Islanda s-a publicat multă poezie de tip underground, dar nivelul ei în ultimul timp a căzut considerabil. Nu-mi dau seama de ce. Dramaturgia islandeză pare să cunoască un reviriment graţie unor autori tineri care scriu piese de calitate. Poate că cea mai mare problemă pentru dramaturgia islandeză este că autorii nu au multe ocazii să intre într-o relaţie mai strânsă cu teatrul şi cu actorii.

- Einar, vorbeşte-mi despre activitatea ta literară şi publicistică. Eşti prozator, jurnalist şi dramaturg. Cum "te împarţi" între aceste preocupări, care dintre ele crezi că te reprezintă mai mult?

- În legătură cu primii mei paşi ca autor, trebuie să spun că am scris o vreme pentru cel mai citit ziar din Islanda, Morgunblaрiр. Am scris despre multe evenimente culturale, fiind foarte atras de artă şi literatură. Această preferinţă pentru fenomenul artistic în sine mi-am probat-o, într-un fel sau altul, în toate scrierile mele. De exemplu, cel de-al doilea roman al meu este despre un artist care vine în Islanda cu o expoziţie. Pe durata naraţiunii, cititorul cunoaşte profilul acestui personaj ciudat şi lumea sa ca artist, transferându-se în "pielea" lui, privind lucrurile din interior. În anii trecuţi m-am concentrat asupra scrierii unor romane. De câteva ori am obţinut o bursă de la guvern, special instituită în beneficiul creatorilor. Am profitat, de asemenea, de o mică bursă şi o subvenţie de rezidenţă pentru şase luni în Shoppingen, Germania. În ultimii 10 ani am reuşit să public 4 romane şi o piesă de teatru jucată aici, la Reykjavik. Montarea piesei este probabil cel mai îmbucurător proiect pe care l-am realizat în acest interval de timp. A fost plăcut să scriu piesa, dar să o văd în scenă jucată de o trupă de actori profesionişti a fost o experienţă fabuloasă. În ultimele luni am colaborat cu un producător islandez asupra unei adaptări bazate pe această piesă şi sunt fericit să o abordez o dată în plus dintr-un alt unghi.

În prezent lucrez la o nouă piesă, cu un titlu în engleză The Windharp ("Harpa de vânt"), şi sper să o termin în primăvara următoare. Personajul principal este un visător, un inventator care a obţinut patentul pentru producerea unei mori de vânt insolite. Cu forţa sa de convingere, inventatorul a reuşit să-i prindă în plasa respectivei idei şi pe alţii, devenind el însuşi un monoman. Orbiţi de acest vis, oamenii au investit în el, aşa cum niciodată nu şi-ar fi permis să o facă. Consecinţele acestei aventuri colective n-au fost dintre cele mai plăcute. Piesa mă preocupă de circa doi ani. A fost benefic pentru mine să lucrez la acest text, întrucât - prin coincidenţă - mi-am încercat puterile într-o activitate cu totul diferitã. Împreunã cu fraþii mei ºi cu alþi câþiva specialiºti, am fondat... o companie de peşte! Ea se numeşte Salar Islandica. Scopul nostru este să pescuim cam 16 000 tone de somon pe sezon, în largul coastelor Islandei. Am câştigat deja o licenţă din partea guvernului pentru a produce 8 000 de tone de peşte. Ne-am asigurat, de asemenea, resurse financiare pentru a începe activitatea în primăvara următoare. Pregătirea pentru acest proiect mi-a cerut multe eforturi şi m-a ţinut într-o stare de mare tensiune. Aşa cum spuneam, experienţa cu această activitate la firmă mi-a picat tocmai bine când scriam la piesă. Caracterele pe care le-am întâlnit ca întreprinzător au devenit, spre surprinderea mea, parte a piesei. Sper doar ca afacerea mea cu pescuitul să aibă mai mult succes decât cea a protagonistului din piesă. Intenţionez să lucrez pentru companie câteva luni şi după aceea să mă dedic completamente scrisului. Am găsit deja un subiect pentru o altă piesă: ea va fi despre un mic grup de falsificatori de opere de artă.

- Ştiu că ai studiat dreptul. În ce măsură te ajută calificarea de jurist în activitatea ta literară?

- Am studiat dreptul la Universitatea din Islanda timp de patru ani. Asta mi-a cerut lecturi întinse, însă mai degrabă lucruri anoste. În orice caz, mi-am făcut destul timp să merg din când în când la bibliotecă pentru a citi cărţile recomandate studenţilor de la Litere. Hotărâsem încă la vârsta de 15 ani să devin scriitor. Am considerat mereu că studiile juridice îmi vor oferi suportul material necesar existenţei mele ca literat. Mulţi dintre scriitorii de frunte din Islanda au fost jurişti de formaţie, pentru acest motiv am optat şi eu să fac dreptul imediat după liceu. Ca jurist obţii o bună inserţie în societate şi în viaţă în general. Găseşti, ca sursă de inspiraţie literară, o infinitate de cazuri aduse în faţa justiţiei şi o seamă de romane islandeze sunt bazate pe dosarele curţii. Am fost deseori întrebat dacă nu aş vrea să-mi termin studiile juridice, pentru care am fost aproape să-mi iau licenţa. Acest lucru nu mi-a trecut prin minte niciodată. Sunt fericit că am ales să scriu literatură şi consider un privilegiu absolut să mă dedic acestei meserii.

Interviu realizat de Vitalie CIOBANU