...Iar el citeşte cărţi!

Cu anii, tot mai rar îmi pot permite o vizită la baştină. Acolo unde, cu chiu cu vai, îşi mai duc viaţa o brumă de rude, care până una-alta nu şi-au luat lumea în cap ca atâţia alţii şi nu au plecat şi ele pe meleaguri străine, în căutarea unei pâini, fie ea oricum ar fi, numai pâine să fie, pentru ele, pentru familiile lor.

În preajma sărbătorilor creştine de iarnă, am lăsat toate la o parte, urcând într-un autobuz şi pornind spre Căuşenii mei.

În salonul rece şi cu miros puternic de gaze de eşapament erau împrăştiaţi pe nişte banchete jerpelite doar câţiva pasageri zgribuliţi. După un timp, plictisit cumva de monotonia peisajului înzăpezit, am început să privesc cu atenţie chipurile tăcute ale condrumeţilor mei. Dintre toţi, fiind şi cel mai aproape de mine, mi-a trezit o curiozitate mai deosebită un  cetăţean sub cincizeci de ani. Unul dintre cei cărora obişnuim să le spunem munte de om. Era îmbrăcat într-un cojoc neobişnuit de mare. O haină mai rar întâlnită astăzi. Nu una din cele cumpărate la piaţă, ci lucrată de un meşter artizan, ca pe timpuri. Bărbatul avea faţa arsă de soare şi vânturi, pe care se vroia citită o încordare sufletească profundă. De pe buzele lui cărnoase îşi luau necontenit zborul cascade de cuvinte mute, sugrumate, probabil foarte grele, aruncate ca nişte săgeţi otrăvite spre o adresă ştiută doar de dânsul. Mâinile lui butucănoase şi pline de bătături frământau fără încetare o căciulă ţărănească.

Dintr-o pornire de a-l abate de la cele trăite de el cu atâta intensitate, de câteva ori i-am dat de înţeles că doresc să schimbăm câteva vorbe. Aşa cum se întâmplă între oamenii ce se întâlnesc ocazional la drum. Nu a reacţionat nici într-un fel, de parcă în autobuz or fi fost doar el, de unul singur, şi persoanele din imaginaţia sa cu care se războia întruna.

Pierzând orice speranţă de a lega capăt de vorbă cu cineva dintre pasageri, am scos o carte din buzunarul hainei şi am început să citesc.

Ajunşi la marginea Căuşenilor, cetăţeanul din preajmă, mai mult cu un gest abia schiţat, a dat de înţeles şoferului că vrea să coboare. Ridicat în picioare şi cu spatele atingând plafonul salonului, brusc, ca pe o răzbunare, bărbatul mi-a aruncat în faţă: "Lumea moare de foame, iar el citeşte cărţi!..."

Toţi pasagerii, inclusiv şoferul, şi-au îndreptat privirile curioase spre mine, de parcă doar atunci descoperiseră că în autobuz mai era cineva, care, straniu lucru, în aceste timpuri înfometate, grele, pline de mizerie, mai cutează a citi cărţi. În acea clipă mi se păru că imputarea rostită de bărbat răsună ca o chemare la vânătoare. Oarecum năucit de cele auzite, un timp nu am ştiut cum să reacţionez. Să-i răspund sau mai bine să tac? Doar peste câteva clipe, revenindu-mi în apele mele, am închis cartea şi am ascuns-o cu mare grijă înapoi în buzunarul hainei.