Cumpănă de apă

Adormise îmbrăcat, cu lumina aprinsă, şi visase c-a plouat şi i-a înverzit grădina ca-n anii cei buni. Atât de mult aşteptase ploaia, o dorise şi o chemase în gând şi în vis de-a lungul celor câteva săptămâni secetoase de la mijlocul verii, încât acum, dacă s-ar fi abătut peste sat, ar fi crezut că a făcut-o de dragul lui. Auzi prin somn răpăitul stropilor ce se izbeau în geam, însoţit de vuietul intens, continuu, al ploii, şi inima-i tresăltă de bucurie. Pe pervaz, bombănea aparatul de radio, prevestind pentru a doua zi cer variabil, ploi de scurtă durată, însoţite de descărcări electrice, şi vânt din sectorul sud-vest, cu intensificări...

Într-o frântură de secundă îşi aduse aminte de albiturile de pe sârma de întins rufe din partea de sus a ogrăzii, de unde se vedea aproape întreg satul, spălate şi puse la uscat de nevastă-sa înainte de a se porni la fecior, în centrul raional. Se ridică până la jumătate, îşi lăsă picioarele în jos, acolo unde-i erau încălţările, dar îşi simţi tălpile scufundate până mai sus de merişor într-un lichid rece şi le trase, descumpănit, îndărăt.

Toate se petrecură atât de fulgerător, încât se crezu prada unui vis urât, după care nu te mai prinde somnul. Emoţia şi surpriza îl ţinură câteva clipe locului, apoi îşi aruncă privirea la uşa ce da în tindă, lăsată întredeschisă ca să pătrundă în casă răcoarea nopţii, şi simţi un fior rece prin toate încheieturile - pe uşa deschisă vraişte venea apa puhoi, de parcă s-ar fi rupt, unul după altul, zăgazurile celor trei iazuri din coastele satului şi apăraia răscolită de furie s-ar fi năpustit peste case şi grădini. Nu avea când sta pe gânduri, nici nu ştia încotro s-o apuce, dar ceva îi spunea că nu trebuie să rămână pe loc... Afară turna cu găleata, apa pătrundea năvalnic în casă şi unica lui scăpare era scara din tindă ce da în gura podului, de care îl despărţeau doar câţiva paşi. Se repezi spre ea ca un iepure hăituit şi nu se opri, ud până mai sus de genunchi, decât în pod, rămânând acolo nemişcat, cu picioarele spânzurate în jos, fără nici un strop de vlagă în trup. Lumina din odaia părăsită de el se revărsa prin uşa deschisă în tindă şi văzu cum apa pătrunde tot mai năvalnic în casă, înghiţind cu lăcomie scara pe care urcase în pod, şi un frig umed i se cuibări în întreaga făptură.

Toată viaţa se temuse să nu fie înghiţit de ape... Din ziua când îi trase cărţile o ghicitoare care o îndesise într-un timp pe la maică-sa şi-i spuse că odorul ei cu cârlionţi bălăi şi ochi albaştri are cumpănă de ape, nu s-a mai băgat în iaz. Iar când îi veni sorocul să fie luat la oaste şi-l auzi pe comisarul militar tunând "Bun pentru marină!" şi rostindu-i entuziasmat numele - Nichita Gorun, înalt de un metru optzeci şi trei, încremenit în faţa comisiei de recrutare în poziţia de drepţi, simţi cum îi fuge pământul de sub picioare... Scăpă cu greu de marină şi în loc de mări şi ţări nu văzu în cei trei ani de "slujbă la-mpăratu", într-o subunitate a trupelor feroviare, decât taigaua siberiană, prin ale cărei desişuri făcu loc unei linii de cale ferată. Toată viaţa se temuse şi se păzise de ape, iar acum apăraia turnată din cer cu nemiluita cotrobăia, gâlgâind, prin casă şi, după ce îi înghiţise puţinul ce-l agonisise, urca după dânsul în pod, amintindu-i de destinul pecetluit şi inerenţa sfârşitului... Îşi trecu un colţ al cămăşii peste bărbie, ca şi cum ar fi vrut să-şi zvânte o lacrimă, şi se gândi să strige, să cheme pe cineva în ajutor, dar îşi dădu seama că n-are rost - casa moştenită de la părinţi se afla în partea de jos a satului, chiar la margine, nu departe de Bâc, şi oricât ar fi strigat, totuna nu l-ar fi auzit nimeni.

După ce ochii lui ageri şi jucăuşi, atât de ageri şi jucăuşi, încât nu-i puteai închipui scânteind sau plângând, se mai deprinseseră cu întunericul, se apropie cu maximă prudenţă de fronton, găsi oblonul, îl deschise şi se uită afară, rămânând cu mâinile încleştate într-o frământare disperată. Ploaia năprasnică amestecată cu negura deasă, cerul spintecat de fulgere, vântul năuc, mugetul apelor ce se apropiau de oblon - toate se amestecau cu o trufie infernală, fără a-i lăsa vreo speranţă. Stropii de ploaie izbeau în rafale scurte acoperişul de ardezie, de parcă ar fi căzut în asalt - când mai grei, când ceva mai uşori... Asculta loviturile din ce în ce mai furioase ale valurilor în trupul casei, ţinând o mână la gură ca să-şi oprească strigătul ce-i umplea pieptul.

Totul era în apă - o apă mâloasă şi violentă, ducând la vale ceea ce întâlnise în cale. Prin pâcla nopţii zări, doar la câţiva paşi, un copac ce-şi sălta din iureşul apelor ba rădăcinile, ba o parte din ceea ce fusese adineaori coroană. Să fi putut înota, s‑ar fi aruncat în apă ş-ar fi înotat până ar fi dat de mal... Ajungând la capătul puterilor, s-ar fi apucat cu amândouă mâinile de ramurile sau tulpina vreunui arbore smuls de ape cu tot cu rădăcini, apoi ar fi încălecat pe el şi nu i-ar mai fi păsat nici de ploaia amestecată cu negura deasă, nici de mugetul apelor, nici de vântul năuc. Dar întrucât nu putea înota, nu-i rămânea decât să aştepte clipa prăbuşirii casei sub izbiturile din ce în ce mai puternice ale valurilor şi se gândi la nevastă-sa plecată cu câteva ore în urmă la fecior şi-i văzu parcă aievea pe amândoi, căutându‑l prin mâlul rămas pe şesul din valea Bâcului după scurgerea apelor şi bocind.

Pe neprins de veste, din difuzorul aparatului de radio de pe pervaz răzbătură până la el, legănate în ritm de tangou, cuvintele unui cântec din anii tinereţii: Nu mai plânge, Baby, plânsul n-are rost... Ciuli urechea şi auzi cum glasul cântăreţului, slab şi pierdut, ca dintr-o depărtare adâncă, se zbătu de câteva ori, însoţit de un bolborosit, şi amuţi, ceea ce însemna că apa ajunse deasupra pervazului.. O rafală de vânt aduse dinspre Bâc strigăte ce chemau în ajutor, dar peste câteva clipe mugetul apelor le înecă. Nu departe de casa-i inundată trecură, învârtindu-se ca moriştile, câteva gâşte duse de ape la vale.

Înspăimântată de prăpăd, noaptea trecea chinuitor de greu. Descărcându-şi povara peste sat şi împrejurimi, norii se mai subţiaseră şi printr-o crăpătură a acestora zări o stea îndepărtată care-i făcea cu ochiul. La vederea ei inima îi reveni la loc, gândurile i se mai limpeziră şi simţi cum începe să-l năpădească o bucurie neînţeleasă. Un tunet bubui în apropiere, zguduind totul în jur, o pală de vânt izbi pe neaşteptate oblonul, închizându-l, şi se îndepărtă în zbor fâlfâitor. Îl deschise din nou, văzu prin golul acestuia şi spărtura norilor licărul stelei şi mâna-i rămase încleştată de oblon, de parcă anume de la el avea să-i vină mântuirea şi, deodată, se însenină la faţă. Doamne-Dumnezeule, cum de nu se gândise la asta mai înainte - fiind scos din balamale şi prins la repezeală deasupra celor câţiva căpriori, puşi la păstrare în pod, oblonul putea fi prefăcut fără prea multă bătaie de cap în plută şi l-ar fi scăpat de la pierzanie.

Depărtările vuiau, apa se mai ridică şi acum o despărţeau de gura oblonului doar câteva şchioape. După ce-şi făcu încă o dată socoteală, îşi încleştă amândouă mâinile de marginea oblonului, căznindu-se să-l salte în sus, pentru a-l vedea scos din balamale, dar fie că obosise peste zi, fie că gândurile la prăpădul din jur îi dădeau un tremur în tot trupul, nu izbuti să-l clintească din loc. Se îndreptă din şale şi încercă a doua oară, dar nici de data asta nu avu sorţi de izbândă.

Îndărătnic din fire, îşi trecu degetele răşchirate prin chica bălaie şi după cea de-a treia încercare se văzu cu oblonul în braţe şi-l trase iute în podul casei. Bâjbâind pe întuneric, găsi printre lucrurile înghesuite acolo vălătucul cu sârmă de aluminiu, căpriorii fiind chiar alături. Îi cumpărase mai anţărţ de la o rudă după mamă care-i aduse din Rusia, unde lucrase o iarnă întreagă la tăiat pădure, cu gândul să-i ridice feciorului casă şi-i urcase în pod, la uscat. Mâinile îi umblau ca niciodată de repede, căci meşteşugirea plutei se dovedi a fi mult mai anevoioasă decât îşi putuse închipui şi prinse să se roage printre lacrimi. O singură dată citise, pe apucate, Sfânta Scriptură, însă acum, când prăpădul din jur îi ameninţa viaţa, în memorie îi înviară acele rugăciuni care parc-ar fi fost scrise anume pentru cumpăna-i de ape... Le repeta cu evlavie de zeci de ori, în răstimpuri suspina din adâncurile sufletului, glasul i se tânguia înecat de câte un oftat şi începea din nou: "Scapă-mă, Dumnezeule, căci îmi ameninţă apele viaţa, dau apele peste mine! Către Tine îmi înalţ rugăciunea, în bunătatea Ta cea mare, răspunde-mi şi dă-mi ajutorul Tău! Să nu mai dea valurile peste mine, să nu mă înghită adâncul! În îndurarea Ta cea mare, întoarce-Ţi privirile spre mine şi nu-Ţi ascunde faţa de robul Tău, căci sunt în necaz: grăbeşte de m-ascultă! Tu eşti ajutorul şi Izbăvitorul meu, în Tine, Doamne, îmi caut scăparea, în Tine mă încred din tinereţea mea. Dumnezeule, nu Te depărta de mine, vino în ajutorul meu!..."

Peste un sfert de oră pluta meşterită de el putea fi împinsă în vâltoarea apelor. Răsuflă uşurat, dar nu din tot pieptul şi rămase cu pluta la gura podului, lăsându-se furat de plescăitul valurilor ce se opreau în pereţii de lut ai casei, implorând cerul şi privind îngrozit la puhoiul violent care se dovedea tot mai stăpân peste împrejurimi. Mai nădăjduia că apa ar putea să se potolească, apoi să se retragă şi încerca în fel şi chip să îndepărteze clipa când va trebui să înfrunte - pentru prima dată în viaţa lui - vălmăşagul apelor, însă îşi dădu repede seama că nu trebuie să confunde o dorinţă, o iluzie cu ceea ce se întâmpla în realitate...

Coborî mâna prin golul oblonului şi răcoarea apei îi pătrunse, ca un şoc electric, trupul. Când apele dădură buzna în pod, se aruncă în cumpăna norocului, împingând oblonul prefăcut în plută în întâmpinarea valurilor şi ţinându-se cu mâinile de marginile acesteia. Pluta se roti de câteva ori ca deasupra unui vârtej, pe urmă intră în furia curentului şi se lăsă dusă la vale. I se făcu frică şi închise ochii secaţi de orice speranţă, apoi uită de primejdie, desfăcu pleoapele şi privi în jur. Ud până la piele şi răzbit de frig, nu-şi putea da seama cât de mult se îndepărtase de satul rămas undeva în urmă. Apele cotiră la stânga, ca mai încolo, la vreo două sute de paşi, s-o apuce mult la dreapta.

Darabana ploii mai bătu câteva tacturi răzleţe pe scândurile de brad ale oblonului prins de căpriori şi se ogoi. Ridică pe-o clipă privirea spre cer şi văzu că norii se mai împuţinaseră, pe alocuri se zăreau stelele mijind în înălţimi nebănuite, iar la orizontul închipuit se aşternea o ceaţă alburie. Un fulger scăpără pe boltă, asemănându-se cu un arbore de aur, smuls din pământ cu tot cu rădăcini, şi la lumina lui văzuse - la numai cincisprezece paşi - arcadele unui pod de cale ferată, ascuns între sălcii bătrâne şi scuturat de roţile unui mărfar, spre care se îndrepta, vuind peste măsură, torentul de apă. Abătută de curent, pluta se apropia vertiginos de pilotul din mijloc al construcţiei metalice şi el se ridică în picioare, reuşind să se prindă la timp cu mâinile de o bară de fier, şi simţi cum apa îi smulse de sub tălpile desculţe oblonul prefăcut în plută şi-l izbi, mânioasă, de betonul armat al pilotului.