Despre (i)responsabilitatea civică a literaturii

,Lumea moare de foame, da aista scrie."

(Auzită într-o călătorie cu trenul Chişinău-Basarabeasca)

A te adresa astăzi, mai ales într-o revistă de cultură, unui cititor închipuit pe criterii etnice, confesionale, partinice sau (Doamne fereşte!) ,,de clasă" ş.a.m.d., ar fi o afacere cam stupidă. Şi zadarnică. De aceea voi miza aici pe receptivitatea generaţionistă a acelor tineri care n-au apucat să poarte, imbecilizaţi, cravata roşie la gât. Şi care ştiu că reprezintă condiţia iminentei schimbări spre normalitate - în toate domeniile - în frântura asta de lume.

Aşadar - ce mă ,,frământă"?*

Cum umblu şi eu la literatură, predând-o la o facultate de filologie vreme de vreo zece ani, nu o dată mi s-a întâmplat să aud (iar în ultima vreme şi să mi se sugereze direct, şi tot mai ,,frumos") că ,,...nu, nu despre astea ar trebui să le vorbim noi studenţilor! Avangarde.., Naum.., Dimov.., postmodernism.., Orbitor...

Chestii mărunte, dom'le! Avem la ordinea zilei probleme mult mai grave (N. B.) : Agricultura-i la pământ! Exportul - zero. La Edineţ - boala vacii nebune...".

Alteori ţi se spune, cu o dicţie care ar vrea să însemne că de data aceasta însăşi providenţa s-a miluit să te lumineze în chestiunea cu pricina, că problemele cele mai grele ale literaturii noastre (observaţi ,,progresul"?) nu stau în lipsa de iniţiative semnificante. Nici în lenea sincronizării paradigmatice cu literatura reprezentativă a civilizaţiei contemporane. ,,Ea are de înfruntat exigenţe mult mai serioase!" Tu recunoşti că ideea este una destul de judicioasă, şi aştepţi curios şi dezvoltarea ei pe măsură, dar...degeaba! Căci în chiar acelaşi moment eşti îndemnat să scrutezi aceleaşi dealuri şi văi nearate, ori preţurile exagerate la detergenţi şi orez.

Bietul de Eugen Ionesco!

Dacă în prima situaţiune suporţi cu uşurinţă respectivele ieşiri pompieristo-bolşevice, în cea de a doua rămâi niţel consternat de faptul că ideologia care le face posibile mai funcţioneză şi în minţile acelora care ar fi trebuit să o suprime în ceilalţi.

Cazuri singulare? Irelevante? Aş fi propus redacţiei ceva despre însănătoşirea gândirii critice, dacă ar fi fost aşa. Adevărul e însă că ele se întâlnesc în societatea intelectuală de la noi mai des decât se crede îndeobşte.

Se reia deci un punct de vedere mai vechi, potrivit cu care literatura ar fi obligată să se înregimenteze, ,,cot la cot", într-un fel de front al soluţionării tuturor problemelor naţionale: economice, sociale, politice ş. a. m.d. Adică să-şi asume, ca domeniu prin excelenţă al secundarului (în termenii teoriei lui V. Nemoianu), funcţiile principalului în devenirea şi situarea noastră mai demnă pe treapta contemporaneităţii.

Premisa e simplă: când toate sectoarele vieţii sunt o apă şi un pământ, nu e timpul pentru artificii estetizante sterile.

Literaturii i se insinuează aşadar, iarăşi (şi asta se face într-o perioadă când abia de se reuşeşte reaşezarea ei în parametrii propriei sale naturi), sustragerea de la înfruntarea ,,comună" a dificultăţilor prin care trece ,,umanitatea vie" din Republica Moldova. Cu alte cuvinte, literatura este bănuită, din nou, de iresponsabilitate ,,civică". Revendicându-şi, foarte discret, un plus de moralitate, această atitudine este de fapt una i-morală, deoarece porneşte de la o dezgustătoare calomnie. Iar din punct de vedere raţional ea este, după părerea mea, pur şi simplu o tâmpenie. Or, se uită faptul - simplu de tot - că mărturia despre responsabilitatea civică nu poate fi depusă astăzi altfel decât prin consacrarea profesională. Şi că profesiunea scriitorului consistă nu în eliberarea unor reţete pentru învingerea maladiilor socioeconomice, ci în curajul unor tehnologii scriptice speciale, apte să le confere produselor sale sens şi o cât mai profundă funcţionalitate culturală.

Asta pentru că literatura face parte (trebuie să o repet) din categoria acelor bunuri a căror funcţie socială - sau chiar civică, dacă vreţi - rezidă întâi de toate în culturalizarea lumii şi a individului. E un adevăr la îndemână. E unul intuit încă de inventatorii haikuului** şi redescoperit de europenii moderni, urmaşi ai cărora pretindem că dorim a fi şi noi.

Iată de ce cred că am face un bine incomensurabil ţării, dacă ne-am aminti că ideea instrumentalizării literaturii în direcţia unei utilităţi efective, sub-culturale, provine din doctrinele în materie foarte dragi regimurilor concentraţionare dintotdeauna şi e una anacronică. Anacronică, fiindcă îi solicită scriitorului - astăzi, când urgenţele sincronizării reale cu lumea civilizată reclamă hiperspecializarea individului - implicarea într-un tip de demersuri pretins măreţe, dar cu finalitatea terrenă absolut (dar absolut!) incertă. E o situaţie care aminteşte de vehicularea, la sfârşitul secolului trecut, a clişeului acela - foarte ,,frumos" - privind obligativitatea ,,metafizică" a poetului de a suplini preoţii, învăţătorii şi toţi înşelaţii tranziţiei, plecaţi între timp spre diverse portugalii. Vă amintiţi? Conta patosul! În cel mai bun caz - retorica. Nu şi previziunea că în eventualitatea unei atare ,,soluţii" sfintele liturghii ar putea fi înlocuite cu spectacole profane de poezie, iar instruirea performantă şi modernă a copiilor - prin re-idiotizarea lor cu te miri ce versuri mobilizatoare, citite cu ceva ,,suflet", ori cu un fel de ură fără obiect. (Mă rog, după nevoile ,,civice" de moment. Aşa cum s-a şi întâmplat pe alocuri.)

Cea mai hilară însă fază în toată istoria asta este încercarea protagoniştilor ei de a-şi motiva pretenţiile exagerate vizavi de literatură prin grija ,,sinceră" pentru destinul RM-ului. Nici mai mult, dar nici mai puţin! Numai că în realitate pare a fi vorba de compensarea sentimentului incapacităţii de a înţelege mecanismele de funcţionare şi rosturile ultime ale literaturii de azi, prin postularea unei concepţii comode asupra literaturii, în perfectă concordanţă cu aceea căreia i se asigura, altădată, o accesibilitate ,,largă" cu ajutorul pârghiilor ,,educative" de stat.

S-ar cuveni deci să fie lăsate în atenţia categoriilor socioprofesionale de resort spaţiile ondulatorii înţelenite, în favoarea efortului minim (şi, deh! - legitim) de a pricepe că literatura contemporaneităţii este una implicit civică, deoarece interdependenţele dintre diversele domenii ale construcţiei istorice actuale au devenit atât de strânse şi complexe (inclusiv în Basarabia), încât până şi cea mai gratuită scriitură poate contribui, într-o formă sau alta, la schimbarea substanţială a lumii.

Probabil cam în această direcţie ar trebui să căutăm şi noi acea parte de utilitate sau, mai exact - raţiunea de a fi a literaturii ca practică şi ca instituţie.

Fireşte, mi se pot reproşa mai multe lucruri. Unele dintre ele demne de luat în seamă cu toată consideraţia. (Sunt întâiul conştient de aceasta.) Dar mi se pare că ele formează obiectul unei alte discuţii şi de aceea nu le voi înşirui aici. Consemnările curente nu-mi îngăduie decât reliefarea doar a aceluia, mai probabil, că aş forţa prea tare nota, interlocutorii mei ocazionali referindu-se la simpla evaziune tematică a literaturii autohtone faţă cu starea generală de lucruri care ne asfixiază pe toţi...

Ofer cuvântul, pentru răspuns, unui student din anul doi. (Fiţi pe pace, o fac nu pentru a-mi justifica cumva alineatul introductiv. O fac din considerente strict pedagogice.)

- Fiind, indiscutabil, foarte importante pentru validitatea literaturii, temele nu pot face o literatură în afara literarităţii. Şi nu cred în nici un fel de angajare / eficienţă a literaturii, dacă produsele supuse lecturii nu-mi certifică, în mod limpede, angajarea existenţială a scriitorului faţă de propriul text, întâi de toate.

P. S. Cum să nu contezi pe receptivitatea tinerilor?

Gr. C.

* Act de caritate stilistică pentru spiritele preocupate de rostuirea agricultuii.

** Cea mai iresponsabilă, din punct de vedere civic, specie poetică pe care o cunosc.

1