Tertium datur

Pentru că poezia a admis simultana manifestare a logicii lui Aristotel şi alogicii misterelor de la Eleusis, ceea ce era intrat (decretat) sub incidenţa conceptului de unicitate, identitate, integritate, anticii se văzură, inteligent, nevoiţi să-l accepte într-o concomitenţă şi "devălmăşie" cu principiul permanentei schimbări, fluctuaţii, întâmplate sub omniprezentul patronaj al zeului Hermes cel "evanescent, ambiguu, tatăl tuturor artelor (...) iuvenus şi senex, tânăr şi bătrân în acelaşi timp", în mitul căruia "sunt negate principiile de identitate, de non-contradicţie şi cel al terţiului exclus" (s.m.), constata Umberto Eco. Aş presupune că anume acest non-conformism a şi constituit o premisă şi premoniţie a faptului că, în toate domeniile cunoaşterii umane, preceptele, normele, legile vor ţine de un provizorat, totuşi, fiind mereu supuse  modificărilor, reformulărilor, ca regulă conţinând aprioric sau "sugerând" intuitiv controversa dintre cunoscut şi necunoscut, limitat, conturat şi absolut. În relativitatea irepresibilă ce se insinuează de la sine (şi de la zei?) în orice reflecţie a omului despre univers, existenţă, ştiinţă, ignoranţă etc. nimic nu poate edifica o dată pentru totdeauna (şi) în grad suprem definiţia logică ce ar face ca adevărul şi enunţul teoretic al acestuia să corespundă omni et soli definitio. Primul semnal şi dintâia probă a refuzului categoricei dihotomii (doar) bine-rău, (doar) alb-negru, acum-altădată... le-a constituit anume revelarea şi formularea terţiului inclus prin care Hermes mergea (mersese!) "contra" lui Platon şi Aristotel (chiar înainte de-a fi apărut aceştia pe lume...), rupând anticipat eventualul lanţ cauzal linear, conform căruia se poate deplasa doar din punctul A spre punctul B, nu şi invers (ca forţă, energie universală) şi dând peste cap principiul identităţii  (AşA), pe cel al non-contradicţiei ce spune că este de neconceput ca ceva să fie A şi să nu fie non-A în acelaşi timp şi autoritarul, dictatorialul, imuabilul (se părea) principiu al terţiului exclus, conform căruia A este sau adevărat sau fals, pentru că, zicea latinul, tertium non datur.

Totuşi, povestea rămâne(a) poveste, chiar dacă în mitul lui Hermes (deja) ca şi cum era admis terţiul (inclus), dezvăluindu-se înlănţuirile cauzale obligatorii, în care "după" precede "înaintele", zeul nemaicunoscând hotărniciri crono-spaţiale, sub diverse întruchipări putând să se afle concomitent în diverse locuri. Logica tradiţională, clasică, nu abandonase încă mii de ani, s-ar putea spune, principiul său fundamental conform căruia orice propoziţie (enunţ) poate avea doar două valori (adevărată sau falsă). Această (pre)judecată multiseculară a trebuit să fie respinsă sau, cel puţin, pusă sub o categorică îndoială, de îndată ce fizica nucleară a adus gnoseologia lumii în faţa unor fenomene structurale care nu se lăsau enunţate în termenii categoricei legităţi dihotomice (ori-ori!). Unul dintre protagoniştii cutezători (dl Basarab Nicolescu îl consideră chiar un pionier în domeniu) care a mers mai departe de simpla contradicţie bipolară a fost filosoful Ştefan Lupaşcu (1900-1988), care a dezvoltat teoria terţiului inclus ce admite simultaneitatea valorică într-o interdependenţă antitetică triplă, nu duală. Presupunând concomitenţa, în aceleaşi structuri, a binelui - răului, adevărului - falsului, prezentului - trecutului etc., terţiul inclus face distinctă, dar şi constitutivă, contradicţia ca entitate, ambivalenţa ca echivoc... funcţional dincolo de logica tradiţională, zisă clasică. Apoi, terţiul inclus n-ar fi unul dedus, ulterior, ci, din contra, ar constitui sursa, baza de unde porneşte principiul antagonic adevărat - fals. În concepţia lui Ştefan Lupaşcu, el s-ar asemăna unui "creuzet cuantic de unde ar ţâşni cele două materii divergente, cea fizică şi cea biologică... şi unde ele se întorc în mod ritmic şi dialectic, pentru a se desfăşura din nou". Adică, terţiul inclus reprezintă izvorul de energie, iar ipostaza Adevărului şi Falsităţii este o modalitate de punere în acţiune a acestei energii şi de consumare/utilizare a ei în cele mai diverse forme şi moduri. Iar conştientizarea terţiului inclus ca dat ontologic va face, consideră Basarab Nicolescu, ca multe discipline, printre care artele, dreptul sau istoria religiilor, să se reînnoiască, "iar etica şi educaţia se vor putea pune în sfârşit în conformitate cu cerinţele noului mileniu".

De aici încolo, ne putem imagina ca fiind valabile şi sistemele logice cu trei sau mai multe valori, în care, deopotrivă şi concomitent, terţiul inclus al lui A este terţiul inclus al lui non-A, ca formulă tridialectică unificatoare a lui A cu non-A. Ştefan Lupaşcu trece de la contradicţia ireductibilă la necontradicţia relativă. Astfel se întâmplă amplificarea, diversificarea (poate că şi de-tabuizarea) unor registre de fenomene virtuale care, din antichitate până acum câteva decenii, se considerau a fi imposibile în fizica clasică. Ele sunt potenţiale în fizica cuantică. (De unde, sinestezic sugerată, noţiunea de: cuant logic.) (Nu e sigur că în sistemul cuantic se va menţine prea mult timp, de aici încolo, ideea că în materie cuarcii ar reprezenta elementele ultime, imposibil de dislocat din structurile ce le înglobează. Nu e decât o părelnică hotărnicire a unui orizont de cunoaştere după care s-ar întinde un vid de semnificaţie...)

Paradoxurile mecanicii cuantice au validat noi compoziţii, numite niveluri de realitate, ca multitudine de sisteme ce depăşesc macrofizicul, microfizicul, fiind omologate chiar dincolo de incertul (deocamdată?) sistem ciber-crono-spaţial. Anume filosoful Ştefan Lupaşcu lansă ideea că orice sistem este un sistem de sisteme, un infinit de sisteme ce ar exclude, ca şi cum, constituenţii ultimi ai materiei. Adică, nu există cele din urmă (sau cele... dintâi) elemente ce ar sta la limita (sau...baza) a ceva ce poate fi conştientizat de către om. În infinitudinea de structuri şi sisteme există o necurmată continuitate a... discontinuităţii (ca descreştere), deoarece, la rândul său, orice element "conţine întotdeauna în mod structural alte elemente, fără ca să putem ajunge cândva la elementul unic care ar semnifica... identitatea perfectă şi necontradicţia absolută, şi deci unul metafizic", scria Ştefan Lupaşcu. Trecerea dintr-o dimensiune în alta, mai cuprinzătoare, a cunoaşterii, înaintarea în sub-sistemele microfizicii se întâmplă cu greu, dar se întâmplă, totuşi. E trecerea dintr-o ezitare (eludată) în alta (abia înfăţişată). Chiar dacă într-o viaţă de om sau pe parcursul a mai multe generaţii nu este elucidat gradul de "avansare", de "aprofundare" sau "înălţare", nu încape îndoială că, sub aspect cognitiv, lumea (conştiinţa ei) nu stă deloc... pe loc. E drept însă că omul de rând nici nu-şi prea pune problema de a conceptualiza, din punct de vedere filosofic, gnoseologic, modificările de univers ale înţelegerii sale ca necuntenă evoluţie/avansare căreia nicicând nu-i va fi dat să atingă absolutul (ca ideal, ca scop). Cu alte cuvinte, spiritul promovează din complexitate în complexitate, predestinat însă de-a nu afla complexitatea complexităţilor cea decriptată doar într-o Lege Eternă. (Sau complex de Legi Unice, Primordiale şi pentru Totdeauna.)