Timpuri noi - critici noi, noi

Ni se întîmplă adesea să asistăm, cu sau fără voia noastră, la "naşterea noilor talente" în poezie şi, într-adevăr - mai rar (decît în poezie), în proză, dar aproape niciodată la apariţia unui nou critic, părerea căruia te-ar interesa, ca scriitor sau cititor. Cînd ne dăm seama, de obicei criticii buni sînt ori gata bătrîni, ori s-au şi lăsat de "meserie" şi trec şi ei la poezie. Sau la proză. Sau intră în politică. E un fenomen uşor de descifrat, atîta timp cît patronii, directorii şi redactorii, mai ales cei "şefi" şi "şefi-adj.", sînt oameni în, cum se zice, vîrstă, care nu prea au chef să rişte sau să încurajeze "începătorii", iar un tînăr întotdeauna e un "da' cine e şi ăsta?" şi "ce-ai făcut tu în viaţă?" şi, de aceea, "ce drept ai tu sã..."... Însă, în cazul apariţiei unor noi ziare şi reviste culturale sau a unor scriitori consacraţi care au încredere în colegii lor mai puţin experimentaţi, îşi scot capul şi criticii tineri, dintre care, ca şi în cazul celorlalte genuri şi specii culturale, cîţiva rămîn. Fiindcă trăim o atît de lungă perioadă de tranziţie, sîntem martori la moşirea unui lung şir de critici tineri, dintre care cea mai interesantă şi mai plină de viaţă mi se pare Nicoleta Cliveţ, care are cîteva rubrici permanente la reviste de elită, cum e "Vatra" (Tîrgu-Mureş) şi "Cuvîntul" (Bucureşti) şi care iată că a şi debutat, cum poate că nu ne-am fi aşteptat, cu o monografie critică. E vorba de "Ioan Groşan", monografie, antologie comentată, receptare critică, editată în colecţia "Canon" a Editurii Aula (2001), din Braşov, unde Nicoleta Cliveţ este profesoară la Universitatea "Transilvania". Acest volum, "Ioan Groşan", de Nicoleta Cliveţ, e un fel de text deschis, un fel de Introducere în opera lui Ioan Groşan sau, aşa cum şi-a intitulat scriitoarea partea critică, "Ioan Groşan sau despre amărăciune". Monografia are tot ce-i trebuie, Nicoleta Cliveţ analizîndu-l pe Ioan Groşan în legătură (la pas) cu literatura contemporană (lui), dar şi dinainte, în legătură cu analizele criticilor dinainte, şi, în sfîrşit, făcîndu-i o analiză proprie, cu adevărat originală, autoarea studiindu-şi, sub ochii noştri, personajul, printr-o viziune critică, istorică şi bibliografică în acelaşi timp, stilul fiind exact şi degajat, ironia firească, deloc forţată, firescul critic al Nicoletei Cliveţ amintindu-mi de firescul poetic al lui Iulian Fruntaşu, autorul excelentei cărţi Beata în marsupiu, care zicea, aşa, printre altele, "să-ţi ieşi din minţi cum ai ieşi afară". Începutul monografiei este impresionant şi te ia prin surprindere, stil cu care, însă, ne obişnuisem din cronicile Nicoletei, o introducere "istorică", aş zice, dar e vorba de cu totul alt tip de istorie literară decît cea "tradiţională", o istorie literară ludică, ironică şi de aceea neaşteptat de interesantă: "Pe la începutul anilor '80, literatura română se cam resimţea de pe urma efortului susţinut şi prelungit, aproape bidecenal, de a duce pînă la ultimele consecinţe moştenirea literară interbelică. Insubordonările erau discrete, iar "rebelii" în cauză - marginalizaţi în raport cu cei care dădeau tonul şi făceau regula. În poezie, plutonul şaizecist (în coada căruia putea fi zărită, mai tînără şi mai estetă, gruparea şaptezecistă) îşi întreţinea condeiul, în aclamaţiile criticii, fie ermetizînd, fie pulsînd neoexpresionist, cu rare (şi, pe atunci, periferice) ieşiri din sferele impersonalităţii aulice. În proză, după ce cunoscuse momente de suspectă glorie, romanul "obsedantului deceniu" agoniza. Ambele genuri se confruntau cu riscul producţiei pe stoc, astfel încît, dincolo de bine şi de rău, apariţia generaţiei '80 trebuia privită ca un fenomen pur şi simplu necesar." Aici Nicoleta Cliveţ ajunge la generaţia "optzeci", din care face parte protagonistul...prozei sale, - NC fiind cel mai proaspăt şi mai interesant autor român de criticfiction, - Ioan Groşan, care, zice Nicoleta Cliveţ, este un "optzecist" tipic, şi ca tematică, şi ca preferinţe: "Debutul său cu volumul de povestiri Caravana cinematografică(1985), urmat la un interval de timp relativ scurt de Trenul de noapte (1989), se înscrie, formal, în preferinţa iniţială a generaţiei pentru proza scurtă, atît ca reacţie la romanul "obsedantului deceniu", cît şi din raţiuni dictate de registrul tematic propriu; concentrarea atenţiei pe cotidian, pe evenimentul banal, marginal, derizoriu, sensibilitatea la kitsch şi la clişeu sînt elemente ce cadrează cu exigenţele genului scurt, mai incisiv şi cu o putere de focalizare mai mare. Pe măsură ce se maturizează şi-şi consolidează "răbdarea" epică, optzeciştii - şi Ioan Groşan însuşi - îşi încearcă rînd pe rînd puterile, trecînd la roman." În prima carte, Caravana cinematografică, Ioan Groşan este textualist de formă, zice Nicoleta Cliveţ, un pseudotextualist, "preluînd  -ismul în vogă" pentru a intra astfel "în graţiile criticii, cît şi într-ale congenerilor", în cel de-al doilea volum al său, Trenul de noapte, Groşan a înlocuit presiunea formalului cu cea a substanţei, a existenţialului, spune tînărul critic, foarte atentă şi minuţioasă la analizele "pe text". Formule şi caracteristici exacte, ca acest portret-CV cultural al lui Ioan Groşan: "Echinoxist descins printre cenacliştii bucureşteni, I.Groşan nu s-a grăbit să le împrumute recuzita, cît să le-o ironizeze, făcînd astfel vizibile şi rizibile locurile ei comune. Probabil că aceasta este şi cea mai la îndemînă modalitate de a face inteligibil tehnicismul excesiv al formulei. Luînd-o în răspăr (groşanizînd-o, cum ar spune Ioan Buduca), prozatorul reuşeşte, aparent paradoxal, să dea în Insula cea mai savuroasă şi, didacticeşte, cea mai limpede metanaraţiune optzecistă.". Nicoleta Cliveţ îi găseşte o notă distinctă lui Ioan Groşan şi prozei sale, această caracteristică fiind "existenţială", "de substanţă", şi nu textualistă, formală, şi anume: amărăciunea, după cum se spune chiar în titlu ("Ioan Groşan sau despre amărăciune"), şi se explică în fragmentul pe care n-am cum să nu-l citez: "După cum a arătat Monica Spiridon, orice scriitor suferă de un "complex succesoral" care-i naşte atît orgoliul, cît şi "melancolia descendenţei"; unii trăiesc împăcaţi cu propria memorie culturală, cooptînd-o în creaţie, alţii caută să-i estompeze urmele şi să-şi dizolve melancolia la modul ironic, ludic, parodic. Din ultima categorie face parte şi Ioan Groşan, numai că exerciţiile sale de dizolvare ironic-parodică a "melancoliei descendenţei" nu cunosc succesul deplin. Şi asta pentru că melancolia groşaniană are o concentraţie proprie, mai greu de anihilat, cu o denumire particulară: amărăciunea. În numărul 4 din 1983 al revistei Amfiteatru, I. Groşan îşi încheia o cronică de film vorbind parcă despre sine şi despre propria proză: "Cînd ficţiunea e silită să trădeze realitatea, iar realitatea refuză formele procustiene ale ficţiunii, revolta creatorului e amărăciunea". În Insula, cultura trădează existenţialul, substituindu-i-se şi oferindu-se ca fundament, dar în Marea amărăciune realitatea îşi ia revanşa şi sancţionează pretenţiile de autoritate ale pre-scrierilor din bileţele schimbate de profesorii îndrăgostiţi. Amărăciunea tonului este comună ambelor povestiri, ale căror partituri relaxate sînt abandonate spre final, în favoarea unei gravităţi subiacente." Totuşi, adevărata Nicoleta Cliveţ sau cel puţin Nicoleta Cliveţ care-mi place mai mult mie e cea din pasajele mai teoretice, mai libere, unde scriitura e mai personală, mai -, cum să-i zic, - biografică, mai subiectivă decît în părţile critice ale cărţii, unde iese în evidenţă o Nicoleta Cliveţ "obiectivă", "aplicată", "sobră" şi "serioasă". Altă nouă calitate a autorului Insulei descoperită de Nicoleta e că "Ioan Groşan se dovedeşte un excelent observator al mediului didactic, al ticurilor intelectualului de cartier", altă calitate a cărţii fiind un interviu inedit, despre care nu se ştie dacă Ioan Groşan n-a crezut că e pentru "Academia Caţavencu" sau pentru "Plai cu boi", două reviste foarte mişto, dar la care Nicoleta Cliveţ, autoarea interviului, încă se pare că n-a debutat. Într-adevăr, Nicoleta Cliveţ este foarte haioasă, inclusiv în note (vezi, de exemplu, nota 4 de la paragraful 1, "În pas cu generaţia": "Capcanele acestei titulaturi sînt deconspirate de Ioan Groşan într-un Articol fără final din Vatra, nr.5/2000: "Ţepi ă Radu G. Ţeposu - n.n.î a fost cel care - după cum am mai spus şi-n altă parte - a găsit într-un moment de inspiraţie numele grupului nostru literar-artistic "Ars Amatoria", sintagmă din Ovidiu însemnînd, asta ca să mă exprim elegant, arta de a face dragoste. Însă, cu puţine excepţii, toată lumea a crezut că înseamnă "arta amatoare", ceea ce "dădea" foarte bine în anii aceia ai "Cîntării României". E uşor de imaginat ce satisfacţie simţeam noi, membrii grupului, cînd prezentatorii diverselor spectacole unde aveam invitaţii anunţau cu emfază: "Şi acum, dragi spectatori, grupul Ars Amatoria!", ceea ce pentru noi însemna "ªi acum, dragi spectatori, grupul Arta de a f...!""). Trimiteri, intertext(e) cu...cu ce vreţi voi: "în mintea junelui scriitor, procedura se confundă cu însăşi ideea de text literar; sau, mai pe scurt, forma bate fondul". Diverse "şopîrle", ca o parodie a fraţilor "optzecişti", la care, dacă te prinzi, te distrezi, la cîteva am izbucnit în rîs (J), naraţiune critică lejeră  ("în "romanul istoric foileton" "O sută de ani de zile la Porţile Orientului" nu se întîmplă nimic, deşi se călătoreşte mult şi se vorbeşte pe îndelete"), o siguranţă care-i dă mult farmec, chiar dacă uneori e prea categorică, ca să zic aşa, apărînd note ca "greşeşte" sau, din contra, "corect", ceea ce o face pe tînăra scriitoare să  mai şi experimenteze, uneori mai "poetic". Pe lîngă realismul critic, realismul socialist şi realismul magic, care au făcut istorie în literatură, Nicoleta Cliveţ mai descoperă un realism: "realismul ardelenesc" ("filonul realismului ardelenesc"), că, de, doar vorbea şi Noica de nu ştiu ce românesc al existenţei, iar, mai recent, Mircea Cărtărescu a scris o carte întreagă despre "postmodernismul românesc" care aşa şi se numeşte şi care se şi învaţă la şcolile pe unde tînărul critic îşi face meseria.