Manual de des-facere

După o Călătorie spre centrul infernului. Gulagul în conştiinţa românească (Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998), cel de-al doilea volum al proiectatei trilogii semnat de Ruxandra Cesereanu, Panopticum. Tortura politică în secolul XX (Institutul European, 2001), realizează un lung reportaj de la faţa locului, care faţă - vorba vine - era tumefiată. Conceput ca un "traiect al propriei (...) exorcizări din sistemul totalitar", studiul reface cu încetinitorul - pentru că nu se poate trece în grabă, cu pas de turist cultural tîrşindu-şi papucii de casă prin sălile de muzeu - geografia & istoria acestui (suprapopulat) no man's land, Arhipelagul Torturii, printr-un nesfîrşit proces de recuperare dacă nu a identităţii victimelor (sau măcar a rămăşiţelor lor pămînteşti, asemeni îndureratelor Madres de Plaza de Mayo din Argentina), cel puţin a suferinţelor acestora.   Deloc întîmplătoare evocarea apostolului Toma "care vrea să atingă rănile lui Hristos, văzînd aici suprema scenă a Trupului lui Hristos în concreteţea sa corporală însîngerată". În măsura în care civilizaţia creştină este o Imitatio Christi - "Istoria erei noastre a început cu o tortură care a devenit matrice a umanităţii... (subl. mea)" -, Panopticum-ul Ruxandrei Cesereanu se vrea o Evanghelie după Toma care împărtăşeşte nu atît miracolul învierii, cît supliciile palpabile îndurate de fiul omului (bineînţeles, la plural). A pune degetul pe rană nu mai este, în cazul de faţă, o metaforă, ci o crudă realitate.

Cele 7 capitole ale Panopticum-ului sînt tot atîtea bolţi (vezi cap. Spaţiu şi timp în tortură) ale unui underground cînd expus sfidător pe suprafeţe întinse (cazul lagărelor naziste/ comuniste, adevărate "altare de expiere", sau al stadioanelor din Chile), cînd căptuşit pe din interior cu "plută" (beciurile NKVD-iste, nişele punitive, mlaştinile dejecţiilor etc.) al civilizaţiei noastre, pe cît de lustruită la suprafaţă, pe-atît de barbară în forul lăuntric, succesiunea lor urmînd o logică a labirintului (de la o prezentare generală a schemei represive, materializîndu-se pe parcursul punerii ei în aplicare, şi pînă la identificarea persoanei concrete, ghemuită la capătul acesteia, în aşteptarea/ după consumarea deznodămîntului): debutînd cu o Panoramă a torturii politice  în secolul XX, demersul exegetic nu se poate încheia decît cu Limbajele durerii, nu înainte însă de o inventariere minuţioasă a Microcosmosul-ului instrumentelor de tortură, dar şi de un recensămînt al locuitorilor acestuia (Portretul torţionarului şi Portretul victimei), surprinşi în flagrant delict (Tortura ca viol). Însăşi autoarea străbate o cale a asumării acestui infern indiscutabil (care, conform celebrei butade, sînt alţii): înfăţişîndu-se iniţial în postura - oarecum neutră - de ghid (capitolele I şi II), o dată cu explorarea universului uman (cap. III- VII), Ruxandra Cesereanu devine (ceea ce şi este) o Ariadnă modernă, care deapănă а rebours un ghem de sînge, evoluţie atestată de stilul lucrării (neutru şi denudat, la început, participativ şi deosebit de plastic, în final; citez un singur exemplu, din excepţionalul cap. VII: "La urma urmei, lacrimile sînt rudele lichide ale urletelor şi strigătelor..."). Astfel, şocul lecturii se datorează nu atît descrierii cu lux de amănunte a inovaţiilor secolului XX în materie de tortură ("artă cantitativă a suferinţei", după Michel Foucault), deşi, recunosc, cap. I pur şi simplu m-a copleşit  prin gradul de acoperire - teoretică, dar şi factologică - a subiectului în cauză, nici trecerii în revistă a panopliei torţionarului modern (cap. II), cît investigării eternului binom "victimă-călău" (miezul de foc al cărţii - cap. III-IV), cu posibilele răsturnări de situaţie (victimele devenind, la rîndu-le, torţionari - vezi "fenomenul Piteşti" sau reeducările din lagărele Chinei maoiste în perioada revoluţiei culturale; torţionari căsătorindu-se cu victimele lor; călăi făcînd-o pe misionarii - vezi cazul unui torţionar din Brazilia "care, ziua, suplicia, iar noaptea, le oferea Biblii victimelor sale, pentru a le salva sufletele", etc., etc.), dar întotdeauna pornind de la constatarea fără drept de apel conform căreia: "Chiar dacă este detaşat de orice plăcere a torturii, supliciatorul rămîne ceea ce este: un călău". Sentinţă care scoate meseria de călău din nomenclatorul profesiilor! O altă remarcă, imprimată cu fier roşu în corpusul cărţii - "Poreclele torţionarilor sînt, prin urmare, nişte scuturi onomastice" -, surprinde exact mutaţia perversă a condiţiei "turnirurilor" deloc cavalereşti dintre călău şi victimă (cîndva glorios, purtînd însemnele unei dinastii mîndră de blazonul său, scutul a simbolizat dintotdeauna onoarea apărată/ dobîndită în luptă dreaptă, în timp ce "scutul sonor" este o unealtă a ruşinii menită să protejeze anonimatul celui care se ascunde sub nume ca "Scufiţa Roşie", "Omoarătot" sau "Ciocolată"). Însăşi relaţia dintre ei se întemeiază pe o răsturnare ("Vorbeşte, vorbeşte!" i se cere victimei. Este vorba nu de un logos întemeietor, ca în Biblie, dar de unul răsturnat: cuvîntul mincinos şi decăzut. Mărturisirea este logosul pervertit. (...) La început a fost sinuciderea verbală"), pînă într-acolo unde "victima reprezenta (...) sinele sexual sau anal al supliciatorului" (între paranteze fie spus, călăul nu poate să nu se proiecteze, imaginar, în rolul victimei, încercînd a-şi răspunde la chinuitoarea întrebare - adevărat, retorică - dacă ar fi putut rezista el, torţionarul, la supliciu, uneori chiar avînd "şansa" s-o afle pe propria piele: "În închisoarea de la Piteşti, unele victime devenite torţionari supliciau atroce tocmai fiindcă le era ruşine că cedaserг şi voiau să verifice care este limita de rezistenţă a celorlalte victime"). Mai mult decît atît, fiecare tip de torţionar (vezi pag. 108-140) îşi "secretează" victimele , după chipul şi asemănarea sa ("...călăul însuşi este cel care îşi investeşte victima cu funcţia de corporalitate pură, obiectivîndu-i trupul"), printr-o dizgraţioasă parodiere, ridicată la rang de blasfemie, a Creatorului  ("Contrar lui Dumnezeu care l-a făcut pe Adam, torţionarul distruge trupul şi i-l des-face"). Şi pentru ca grotescul să ajungă la apogeu, unele regimuri găsesc cu cale să instituţionalizeze tortura ("În Uruguay a existat o academie  militară unde se predau cursuri practice de tortură"), aceasta devenind obiect de studiu în adevăratul sens al cuvîntului (în Physical Interrogation Techniques, Richard W. Krousher descrie "cu o conştiinciozitate aberantă, cum, cît şi unde trebuie să-l schingiuiască un om pe altul, ca să aibă eficienţă"). 

Din respect pentru memoria celor supliciaţi, se cuvine să conturăm Portretul victimei, aşa cum se desprinde din Panopticum, din alineat. Aşadar, redus la "corporalitate pură", la "eul-piele", "oameni-scrumiere" etc., etc., "trupul devine un teritoriu al nimănui şi al tuturor", iar în cazul los desaparecidos ("dispăruţii" sud-americani) ... un netrup. Astfel, tortura continuă postum, "întrucît autorităţile aveau nevoie de pilda trupului pedepsit şi expus oricum" (inclusiv în cadrul unor şedinţe de reeducare!), pînă la anihilarea totală a cadavrului (uneori, prin dinamitare!) şi, implicit, a doliului. În acest context, figura colectivă a unei grupări ca Madres de Plaza de Mayo se ridică la rang de simbol, o Pieta modernă căreia i se refuză - prin suspendarea ritualului funerar (fiindcă, nu-i aşa? "nimeni nu poate îngropa un netrup") - pînă şi condiţia de Mater dolorosa. Nu atît atrocităţile - numeroase -, nici arsenalul de unelte de tortură, ca să nu mai amintesc de galeria atît de pestriţă a călăilor şi victimelor, m-a cutremurat fraza: "Iar dacă trupul mort nu poate fi recuperat, atunci măcar trupul lingvistic al morţii sale, documentul execuţiei şi al decesului se cuvine a fi obţinut" (subl. mea). Cred că ea exprimă perfect ceea ce prezintă homo sacer în ochii oricărui regim totalitar, de orice "culoare" - NIMIC, nici măcar un petic de hîrtie (două exemple, cum s-ar zice, "la morţi" şi "la vii": în perioada răsunătoarelor procese staliniste din anii '40-'50, atunci cînd sentinţa era "10 ani fără drept de corespondenţă" rudele rămase la libertate ştiau că aproapele lor este condamnat la moarte şi că sentinţa a fost executată; în "civilie", butada  "Celovek bez bumajki - bukaşka", ad litteram: "Omul fără acte în regulă e o gînganie!",a făcut carieră în defuncta URSS, o cancelarie extinsă pe a şasea parte de uscat a globului).

Atunci cînd se urmăreşte "o decădere intenţionată a femeii (...), silită să treacă de la statutul de madonă la acela de tîrfă", bravii fii ai patriei aplică Tortura ca viol. Pentru a înţelege mai bine reacţia părţilor implicate, cităm două "probe" din dosarul extrem de bogat la acest capitol (doar în "lagărele de viol" sîrbeşti din Bosnia şi Herţegovina au fost supliciate 20 000 de musulmance, uneori în prezenţa soţilor, taţilor sau a fiilor lor; merită o atenţie specială comentariul Ruxandrei Cesereanu pe marginea fenomenului: "...violînd femeia musulmană, sîrbii violau, de fapt, întreaga familie a acesteia, cu bărbaţi cu tot"), din partea acuzării şi din partea apărării: 1. "cazul unei femei sodomizate de torţionari, care se apăra verbal, în timpul actului sexual forţat, vorbindu-i logodnicului ei despre iubirea lor, deşi acesta (logodnicul) nu exista decît în imaginaţia victimei";  2. "cazul acelui torţionar-adolescent care, după ce suplicia, se retrăgea în celula unde se afla o deţinută căreia i se confesa şi îi spunea mămico". Două modalităţi de a-ţi ispăşi vina - de a fi victimă, pe de-o parte (autoarea citează unele reacţii paradoxale, cînd torturaţii "sînt ruşinaţi de lipsa de pudoare a supliciatorului"), şi  de a fi călău, pe de-alta - care converg în nevoia de spovedanie. În ultimă instanţă, asistăm la un regres al umanităţii (între paranteze autoarea aminteşte că altădată "spînzurarea femeilor a fost interzisă o vreme, pentru a nu li se vedea picioarele"), la o dare peste cap a tuturor valorilor civilizaţiei, care se pomeneşte aruncată într-un etern Ev Mediu al Inchiziţiei (vezi şi Frica în Occident în secolele XIV-XVIII, de Jean Delumeau, sau, mai recent, O istorie a diavolului. Civilizaţia occidentală în secolele XII-XX, de Robert Muchembled). Într-o ordine graduală a torturilor, violul pare a fi treapta superioară, dat fiind că goleşte victima de esenţa sa ("Trupul gol este, de fapt, un trup întors pe dinafară", remarcă plastic Ruxandra Cesereanu), înstrăi­nînd-o nu atît de propriul sex (cazul acelei femei sodomizate din Chile care refuză să mănînce, "pentru a nu produce excremente. Ea nu mai dorea să intre în contact cu organul care îi fusese violat"), cît de propriul das ewig weibliche şi, deci, de ceea ce Novalis numea "eul propriului eu". Sentinţa e una fără drept de apel: "A tortura o femeie prin viol înseamnă a-i aplica o veşnică centură de castitate: ea nu mai poate fi atinsă de nimeni, nici chiar de ea însăşi". Quod erat demonstrandum.

Nemulţumit de a dispune doar de trupul victimei, torţionarul doreşte să ia în stăpînire sufletul acesteia ("psihicul uman (care) devine un al doilea corp"), lucru pe care-l realizează controlînd "retorica durerii" ("Ceea ce doreşte să obţină torţionarul este o rostire "estetică", dar care ţine de o estetică a urîtului"). Aceasta este şi ea graduală, supliciaţii făcînd distincţia între ţipăt, strigăt şi urlet; însăşi tortura este definită de Timerman drept "lungul urlet al făpturii umane". Dacă "la început a fost cuvîntul", atunci scopul final al călăului nu poate fi decît "a dezarticula (...), a desface trupul din cuvîntul său" (Patrice Meyer-Bisch, La torture: le corps et la parole), întreg mecanismul represiunii bazîndu-se pe răsturnarea relaţiei dintre sacru şi diabolic. Pe de-altă parte, "verbalizarea" torturii de către supliciatori urmează o logică perversă caracteristică regimurilor autoritare: "în timp ce oralitatea lor este injurioasă, scrisul lor (acte, documente) ţine de o birocraţie care camuflează funcţionăreşte violenţa". Nu sînt excluse nici cazurile în care se mizează pe complicitatea victimei - "Un interogatoriu  e ca atunci cînd faci dragoste. (...) Dacă reuşeşti să-ţi motivezi partenerul, el va vorbi. Un orgasm în toată legea" (Jean-Pierre Vittori, Confessions d'un professionel de la torture. La guerre d'Algerie) -, ajungîndu-se pînă la învestirea acesteia cu funcţiile torţionarului (auto-denunţurile practicate pe scară largă în perioada reeducărilor de la Piteşti). Delegîndu-le supliciatului, călăul ca şi cum se spală pe mîini. Pilat din Pont numără şi va număra sute şi mii de urmaşi atît timp cît are-n spate un regim care îi garantează imunitatea şi asupra căruia se poate proiecta, în caz de forţă majoră, întreaga vină. Deloc întîmplător, cartea se subintitulează studiu de mentalitate.