Burghiele ruginite ale neosămănătorismului

Îşi imaginau oare pionierii sămănătorismului acum o sută de ani că, în realitate, curentul pe care l-au creat va avea o viaţă lungă ? Nu ştiu şi nici nu cred că ar trebui să ne intereseze dacă erau sau nu optimişti. Mai important este, fără îndoială, să ne întrebăm de ce o sumedenie de scriitori de la sfîrşitul secolului XIX, dar şi contemporani, au îmbrăţişat (cu entuziasm) acest curent literar. Criticul Zigu Ornea consideră că sămănătorismul a apărut dintr-o necesitate istorică, o componentă a acesteia fiind "lupta pentru unitatea politică a ţării, pentru eliberarea de sub povara încătuşării naţionale a populaţiei româneşti din provinciile româneşti ale Austro-Ungariei". Anume factorul sociopolitic a determinat, în opinia lui Ornea, naşterea sămănătorismului. Menirea acestui curent literar era să culturalizeze masele, să demonstreze "unitatea vieţii sufleteşti, specifice, a populaţiei româneşti dintr-o parte şi cealaltă a Carpaţilor". Cum această populaţie românească era concentrată în sate, literatura trebuia să fie şi ea de inspiraţie rurală, să scoată în evidenţă "superioritatea" satului patriarhal faţă de urbea "viciată"de civilizaţie. Evident, Ornea are toate motivele să situeze sămănătorismul într-un context sociopolitic şi să susţină, pornind de la trăsăturile distinctive ale acestuia, că evenimentele importante ale istoriei influenţează evoluţia literaturii. Cert este că atît pentru sămănătoriştii din secolul XIX, cît şi pentru neosămănătoriştii din zilele noastre miza este una etică/socială şi nu estetică.

 După 1945, cînd comunismul s-a lăbărţat, înghiţind o jumătate de Europă, sămănătorismul a fost înhămat la căruţa huruitoare a proletcultismului. Cenzorii comunişti nu numai că au încurajat proliferarea sămănătorismului, dar au şi contribuit la apariţia unui sămănătorism proletar. A fost retuşată, bineînţeles, ideologia originară. "Specificul naţional" a fost înlocuit cu "specificul clasei sociale", iar contrastul dintre satul idilic şi oraşul dezumanizat (de excesul tehnologic) cu animozitatea dintre proletariatul agricol şi (mica) burghezie. Este chemată la rampă clasa muncitoare, care atenuează falia dintre sat şi urbe. Mulţi dintre noi au constatat cu uimire că proletcultismul şi sămănătorismul sînt mai degrabă miscibile, decît incompatibile, că de la incantaţia provocată de contemplarea ţăranului aplecat asupra holdelor pînă la ura faţă de chiaburi e un singur pas. De fapt, sămănătorismul, proletcultismul şi sămănătorismul mutativ proletar pretind că reflectă realitatea în datele ei obiective şi caracteristice, dar ne descriu o realitate contrafăcută, viciată de ideologie şi care nu are nimic de-a face cu mimesisul.

  După decesul realismului socialist, sămănătorismul s-a pomenit faţă-n faţă cu un rival puternic - literatura optzecistă, alimentată de postmodernism, multiculturalism şi pluralism. În lupta cu adepţii globalizării, cele mai bune arme s-au dovedit a fi autohtonismul şi conservatorismul. O curioasă metamorfoză a sămănătorismului poate fi remarcată însă în Republica Moldova. După ce au slujit cu credinţă proletcultismul sovietic, sămănătoriştii basarabeni şi-au dat seama brusc că rusificarea pune în pericol identitatea noastră naţională. Opoziţia dintre sat şi oraş se transformă în contrastul dintre satul moldovenesc şi oraşul rusesc. În proza Zinaidei Cenuşă, de pildă, ruşii - mesagerii urbei - periclitează liniştea satului, luînd în derîdere obiceiurile populaţiei autohtone. Tehnofobia sămănătorismului basarabean este şi ea un fel de rusofobie camuflată. Vorba e că în Moldova Sovietică majoritatea specialiştilor din tehnică erau de naţionalitate rusă. Evident, rolul lor în societate era unul mai important decît cel al ţăranilor. Îmi amintesc că la începutul anilor '90 scriitorii basarabeni s-au pronunţat categoric împotriva construirii unei uzine de computere. Motivul invocat era absenţa specialiştilor autohtoni. Miopia sămănătorismului basarabean constă în faptul că acesta se vrea apărătorul valorilor naţionale, dar, în realitate, cultivînd exacerbat tehnofobia şi autohtonismul, împiedică supravieţuirea "specificului naţional" într-o lume în care competiţia a devenit acerbă.

  O proză sămănătoristă scrie şi Iacob Burghiu. Nu este un scriitor recunoscut, dar, oricît de paradoxal ar părea, a exercitat funcţia de consilier prezidenţial pe timpul lui Petru Lucinschi. Consideraţia lui Burghiu faţă de fostul preşedinte nu s-a diminuat nici astăzi, de vreme ce şi în proaspătul său volum de proză este inserat un articol consacrat lui Lucinschi. Un articol înduioşător, din care aflăm cu stupoare că "Lucinschi este de partea celor oropsiţi, este sprijinul sincer al celor care produc valori materiale sau spirituale". Şi în prozele lui Burghiu satul ni se înfăţişează ca un paradis în care oamenii trăiesc în comuniune cu universul:"Aici, numai aici, în sînul naturii, sîntem liberi... şi vrednici elevi de-a învăţa ce este viaţa în strălucirea ei. Aici, numai aici, orice hotãrnicire se ºterge... ªi se cãþãrau în copaci ºi erau frunzã...ªi se tolãneau în iarbã ºi erau iarbã... " Ideea că "veşnicia s-a născut la sat" se regăseşte în nişte pasaje de o uluitoare platitudine: "Albinele, fluturii, furnicarii colindau de ici-colo parcã de-o veºnicie...ªi se simþi cã-i fir de iarbã...Cu măduva veşniciei în spic, punte de trecere de la o durere la alta".  N-a învăţat Burghiu, din păcate, de la colegul său de generaţie Andrei Burac  că mai importantă decît locul (satul) este vîrsta (copilăria), că un spaţiu are valoare doar în măsura în care se întîmplă ceva important în perimetrul lui. Descrierile interminabile ale naturii sunt consecinţa incapacităţii autorului de a crea nişte personaje complexe, reflexive şi situaţii de conflict. Numai soarele este invocat de o sută zece ori. Acesta "se hîrjoneºte cu iazul...îºi împinge într-o parte gurarul... scapãtã trudit în vatra asfinþitului... îºi stinge jarul în muchia dealului... îºi umflã pieptul...e curios nevoie mare...înnopteazã în cîmp cu oamenii...face ochi ºi-ºi clãteºte obrajii în rouã... e bun la inimã...". Oraşul, pe de altă parte, este cel care corupe tinerii veniţi de la ţară. Stabiliţi în urbea dominată de haos, aceştia pierd legătura cu "spaţiul mirific" în care domneşte armonia. Există în volumul lui Burghiu şi un personaj care, după ce devine funcţionar la oraş, regretă alegerea sa greşită: "...s-ar dezice de toate şi s-ar potoli. Lîngă cartea vieţii, lîngă pămînt. Între oameni, între cei ce trudesc din zori ºi pînã-n noapte... Între cei care-s ţara şi cîntecul ei".