Blanc sau casa cu storurile trase

Mariana Codruţ, autoare a mai multe cărţi de poezie şi a unui roman, Casa cu storuri galbene (1997), tradus la scurt timp în germană, este o scriitoare cunoscută şi recunoscută, despre care s-au pronunţat critici importanţi. Nu a fost ocolită nici de Contrafort, care a scris la data apariţiei romanului. Desprind din dicţionarul lui Ion Bogdan Lefter, Scriitori români din anii '80-'90, câteva referinţe critice care mi s-au părut revelatorii nu numai pentru o plachetă sau alta, pentru o perioadă sau alta, ci au devenit formule ingenioase, definitorii, aplicabile la scara întregii creaţii poetice a Marianei Codruţ: Traian T. Coşovei scrie despre renunţarea la podoabele discursivităţii (1983), Adrian Marino o vede revoltată de existenţa Himerei (1986), Mircea Mihăieş dislocă două faţete: bucolicele ("misterul vieţii simple") şi tragicele ("misterul adânc al fiinţei") (1989), lui Ion Cristofor i se pare că poeta ieşeană consideră limbajul ca absolut căruia viaţa i-ar fi mereu datoare (1989), iar Daniel Dimitriu crede că pentru Mariana Codruţ scrisul reprezintă într-adevăr o existenţă acută (titlul celui de al patrulea volum de poezie al poetei) ce nu are nimic în comun cu veleitarismul, artificial, frivol, sufocat de climatul său de seră poetică (1994).

Acum poeta de la Iaşi mai publică o plachetă, Blanc, aflată de asemenea sub imperativul unei existenţe acute. Viaţa trăită intens, renunţarea la podoabe, explorarea celor mai tăinuite colţuri ale fiinţei - acestea ar fi câteva dintre dimensiunile dostoievskiene ale unei poezii moderne conectată la resursele prozei. Nu vom găsi jocuri textualiste şi nici nu o vom putea suspecta de gratuitate. Mulţi cred că filonul ludic este propriu speţei valahe. În Valahia, aproape ca la Kusturica, balcanismul e la el acasă. Moldoveanul e un melancolic. Tot ce face face dintr-o melancolie а  la russe. Teza a  devenit deja faimoasă în mediile literare şi paraliterare, dar este extrem de periculoasă atunci când părăseşte domeniul.

Volumul Marianei Codruţ este programatic. Blanc nu este un cuvânt oarecare. Este o viziune, o perspectivă, poate o întreagă concepţie poetico-filozofică. Blanc reprezintă spaţiul alb, liber dintre cuvinte. Blanc înseamnă hiatus, gol, cădere, sincopă, derută. Esenţial este că blanc nu poate însemna solaritate, lumină multă, căldură, orizont deschis. Asta ar fi punctul de plecare, kilometrul zero (despre care pomeneşte chiar poeta într-un poem) al lecturii.

Volumul este împărţit în două cicluri având în background câteva poeme traduse în engleză în cea mai mare parte de Adam J. Sorkin şi Radu Andriescu pentru un promotion occidental sau pentru concetăţenii cărora, eventual, le-ar plăcea să vadă cum sună poezia Marianei Codruţ într-o limbă de circulaţie internaţională.

Primul ciclu, Prostul satului şi visul Îngerului ideologic, poate fi tratat drept o artă de angajament civic şi patriotic direct. Fiecare poet se simte obligat să-şi adapteze uneltele pentru a exprima atitudinea faţă de problemele ţării, să-şi proiecteze lumea interioară asupra cadrului social. Acest lucru este cu atât mai evident pentru Mariana Codruţ, cunoscută aici, în spaţiul dintre Prut şi Nistru, ca o persoană care a pledat în publicistica sa cauza Basarabiei, acum câţiva ani, când această cauză nu părea a fi pierdută.

Patria, aşa cum am remarcat la mai mulţi scriitori de calitate care nu sunt indiferenţi la ceea ce se întâmplă în jurul lor, apare în culori exclusiv gri, devitalizată, lipsită de repere interne, de oameni capabili să facă faţă problemelor cu adevărat majore. Peste tot te înconjoară indiferenţa, prostia, lenevia, iresponsabilitatea, trădarea. Într-o asemenea conjunctură, Mariana Codruţ nu este singura poetă care scrie despre patrie doar pe indigo, ocolind foaia albă: "patria-bună-mamă parcă/ pe noi nu ne vrea: ca pe-o sar-/ cină toxică ne respinge patria/ pe noi ("români maghiari germani/ şi alţii") - simplii săi cetăţeni" (patria mea).

Poemele patriotice ale poetei ieşene şi ale altor autori contemporani consună cu sondajele de opinie în care nimeni nu acordă o încredere guvernanţilor, clasei politice, aproapelui său. O ţară stranie, cum s-a exprimat o elevă într-o seară la PRO TV. Într-un poem, sosirea şi plecarea guvernelor sunt plasate într-un context, voit echivoc, cu tragerea încontinuu a apei de la WC. Iar în imediat următorul poem, cercul se închide: "când vorbeşte la tribună/ se vede în ochii lui ţara" (...) "ce bărbat!" - spun gospodinele -/ "ei, de! unuia ca ăsta chiar ne-am da!" (când vorbeşte la tribună).

Nu trebuie să umbli prea departe după concluzii: decalajul dintre noi ("closetele refulează în stradă discursuri chitanţe anonime şi diplome") şi ei ("un pic din mireasma ţărilor văzute ne e dat şi nouă să simţim!") este prea palpabil ca să genereze mari speranţe.

Nu aş vrea să susţin că adevărata poezie se află în a doua secţiune a cărţii, epurată de nămolul social, tulbure şi vâscos, la care nu se poate reacţiona decât inadecvat. Dar există aici o trompetă cu surdină, veritabila voce, care se aude difuz dincolo de coperte. O voce bine timbrată ce se găseşte în albia sa. Poeta tinde să atingă un prag de puritate, chiar şi într-o lume atât de impură cum este a noastră, prin anevoioase exerciţii de conştiinţă, sensibilitate şi solitudine. Poemele devin ritualuri de meditaţie împotriva delirului  general. Nu în zadar cel mai bun poem, în opinia mea, este un exerciţiu al solitudinii, în care ideea purităţii absolute  o obţine ca pe o pulbere alchimică cernută cu migală: "un măr verde şi rece. o întâmplare vegetală/ între polii palmelor mele. ţi-aş dărui/ acest măr verde şi rece dar între mine şi tine/ - un întunecat ev mediu  milenii şi milenii/ de dispute care ne-au schimbat chipul./ nimeni şi nimic nu-şi păstrează puritatea/ mai mult de-o clipă. deci nici mărul nici gestul/ pe care l-aş face ca să împart cu tine/ povara frumuseţii lui (doar ştii: frumuseţea/ poate ucide mai sigur şi mai durabil decât armele/  dacă nu ai un metabolism pe măsură ori măcar/ un îndelungat exerciţiu al solitudinii). // aş putea să-ţi dăruiesc acest măr/ - o întâmplare verde şi rece pe care o ţin/ în palme privind pe fereastră. dar pentru că/ între noi e un întunecat ev mediu/ rămâne să-i duc singură povara frumuseţii/ şi să-i suport consecinţele până la capăt". Aici imposibilitatea comunicării a luat o formă alambicată, spre deosebire de poemul care a dat titlul primului ciclu, unde lucrurile sunt spuse pe şleau.

Nu înainte de a încheia aceste câteva rânduri despre poeta Mariana Codruţ, aş vrea să amintesc că ea este şi un atent cronicar, ce scrie din plăcere, dar şi din obligaţiile pe care le avem cu toţii. Experienţa este împărtăşită într-un poem curios, cu titlu ironico-şăgalnic cronicarul n-are voie să moară. Autoarea scrie cum lectura şi comentariul creează o simbioză sui generis între autor şi cronicar. "mă îngreuiază/ mereu cu verde viu şi roşu cu tremurul/ naşterii cu spaima lor... cu strigătul lor de iubire şi înfiorări fără nume".

Atunci când comunicarea se deteriorează, aluneci, inevitabil şi logic, spre ermetism, punctul terminus. Cui să mărturiseşti gândurile tale cele mai intime, de vreme ce cuvintele tale nu au nici un efect terapeutic? De la acest soi de alienare, spre care eşti împins, până la ideea morţii ("tot acolo voi ajunge") se încropeşte o punte firească. Despre moarte scrie în tonalitatea în care se scrie despre moarte. Moartea, la Mariana Codruţ, nu este ortodoxă, ci una de sorginte intelectuală. Uneori poeta scapără scântei de bravadă, dar care sunt mai întunecate decât gândurile cele mai negre: "cu tine de gât/ am s-o rup cu tradiţia, am s-o fac în fine/ să capoteze. să ne privească ea, sângeroasa,/ cum trecem pe râu ca un vapor cu toate luminile/ aprinse. cu muzica decibelând nopţile" (scrisoare către).