Dictaturi mai vechi, mai noi şi virtuale

"Pentru ca oamenii să se lase conduşi,
este necesară una dintre următoarele condiţii:
ori ca ei să fie constrânşi, ori ca ei să fie forţaţi".

La Boetie

Ideea de dictatură se naşte la Roma, în 509 î. Chr., o dată cu instaurarea republicii. În Vocabularul instituţiilor indo-europene, E. Benveniste afirmă că, etimologic vorbind, "dictatorul" ar fi fost la indo-europeni cel care ar fi avut puterea să enunţe "dix", cel care ar fi arătat celorlalţi "prin cuvânt (...) cu autoritate, ceea ce trebuie să fie". Pentru primii romani, dictatura nu era, logic, decât o magistratură extraordinară, instituită în timp de criză pentru a reface temporar autoritatea politică, religioasă şi militară absolută a vechilor regi etruşci. Era o instituţie excepţională, concepută la origine ca un fel de măsură de salvare publică inevitabilă, pentru a salva  statul şi patria în împrejurări grave. Dar dictatura astfel concepută şi practicată va dăinui puţin. Natura suveranităţii dictatorilor s-a transformat total atunci când Cezar instituia prima "dictatură perpetuă". Noţiunea cezarică de dictator se găseşte aproape la  opusul concepţiei republicane originale. Cezarismul pune bazele unei tradiţii politice deosebit de importante, ai cărei moştenitori îndepărtaţi sunt ţarismul în Rusia şi imperiul "Kayser"-ului în Germania. Prin tradiţie, dictaturile sunt legate de existenţa republicilor, şi dacă dictaturile au încetat să existe din antichitate până la reapariţia regimurilor republicane din epoca modernă, autoritarismul s-a menţinut. La începutul secolului al XX-lea apar noi forme de dictatură, căzându-se mai apoi de acord că stalinismul, fascismul şi nazismul sunt aspecte complementare şi succesive ce trimit la acelaşi fenomen istoric unic. Apărut în parte datorită transformărilor în modul de organizare a societăţilor moderne, totalitarismul s-ar explica prin existenţa, în sufletul omului, a unor tendinţe particulare şi a unei anumite nevoi de supunere oarbă în faţa autorităţii.

Dincolo de acestea, ar mai fi de spus următoarele. Dat fiind că dictatura, ca fenomen, e o religie, un mit, iar dictatorii sunt  nişte idoli, zei ori "dumnezei trucaţi", figura dictatorului poate apărea sub noi reprezentări. Se nasc şi se vor naşte alte mituri. Apar şi vor apărea noi forme de oprimare. Noi religii trucate se impun şi se vor impune. De mii de ani puterea şi misticul sunt mână în mână, iar cele trei-patru sute de ani ai raţiunii şi progresului tehnico-ştiinţific n-au reuşit să-i trateze pe oameni de predispoziţia lor de a sacraliza puterea. Pentru majoritatea dintre ei, procesele sociale şi politice rămân neclare şi intangibile. Celor ce pretind cu orice preţ puterea nu le rămâne decât să speculeze această neînţelegere fundamentală, să exploateze sentimentul sacru din sufletul mulţimii.

Secolul al XX-lea va rămâne în istorie ca "epoca dictaturilor", se întreabă A. Vuillemin în Dictatorul sau Dumnezeul trucat? Pentru un răspuns afirmativ există, cred, toate argumentele. Or, "voinţa de putere", pe care la început de secol trecut o anunţase profetic F. Nietzsche, pare să se fi instalat pretutindeni. S-ar putea să i se dea dreptate lui G. Orwell, care, în 1949, nu mai dorea să vadă în istoria contemporană decât triumful dictaturilor, şi nu lui G. Hegel, care, în 1918, nu vroia să observe în derularea proceselor istorice decât triumful libertăţii. Aşa stând lucrurile, nu este lipsită de temei întrebarea dacă secolul al XXI-lea va fi şi el unul al dictaturii, cel puţin la începutul său, în Basarabia.

Deciziile şi acţiunile întreprinse până acum de comunişti relevă faptul că Basarabia parcurge etapa preliminară spre neodictatură, perioadă care ar fi putut să se încheie cu alegerile locale din primăvara acestui an. Numai deţinând şi puterea locală, comuniştii au mizat că vor proceda la instaurarea deplină a unui regim dictatorial. Imaginea figurii neodictatorului nu este nici ea lăsată de izbelişte. Altfel, cum ar putea fi explicată decizia de a impune  portretul lui Voronin în fiece birou al sediilor organelor administraţiei publice locale?... În toată această febrilitate, se întrevede un scenariu bine pus la punct, asigurat financiar şi cu obiective bine determinate pentru exponenţii locali ai neodictaturii, dar şi pentru Rusia din punctul de vedere al politicii sale neoexpansioniste.

Xenofobi şi xenomani, comuniştii au ca linie directoare în activitatea lor "salvarea" moldovenismului. În acest scop, nu le scapă din vedere nici coruperea persoanelor de care au nevoie. Cazul lui Anatol Dubrovschi (antiistoricul) denotă, inclusiv, starea  sănătăţii mintale a  multora dintre cei ce se implică, ori se lasă implicaţi, în politică. Lărgirea bazei sociale a regimului actual şi dictaturii virtuale e o tendinţă dovedită de aprobarea legii cu privire la reorganizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova. Prin revenirea la vechea structură, comuniştii oferă locuri de muncă miilor de birocraţi, care, nu e greu de imaginat, vor fi părtaşi feroce ai regimului. Iar că prin această "reformă" nicidecum nu are loc deconcentrarea şi descentralizarea puterii este un alt lucru indubitabil. Culmea prostiei, ignoranţei şi aroganţei guvernanţilor o reprezintă încercarea de a oferi limbii ruse un statut mai mult decât privilegiat, cât şi decizia guvernului Tarlev de a substitui Istoria Românilor cu "Istoria Moldovei". Bucură-te, popor! Campania perfidă de deznaţionalizare şi rusificare a şi fost reluată în intensitate. Ceea ce n-a reuşit ţarismul şi stalinismul promite "voroninismul".

Şi, zic ei, toată această sporovăială luciferică se încadrează în limitele legitimităţii. Nici vorbă de aşa ceva. Guvernanţii confundă legitimitatea cu legalitatea, fenomene de natură profund diferită. Legalitatea este definită de conformitatea faţă de regulile de drept în vigoare. Legitimitatea este mult mai complicat de definit. Ea trimite la un ansamblu de credinţe şi reprezentări mentale care valorizează anumite calităţi pe care puterea politică trebuie să le posede pentru a fi acceptată.  Legitimitatea face puterea acceptabilă, necesară şi de dorit. Legalitatea şi legitimitatea nu se suprapun în mod necesar. O lege conformă procedurilor juridice, dar contrară principiilor republicane fundamentale de justiţie, de echitate şi libertate, va fi taxată de către opinia publică drept nelegitimă. Acest decalaj între legalitate şi legitimitate intervine în perioada de criză politică gravă. Într-un asemenea context puterea poate fi în acelaşi timp legală, adică desemnată conform regulilor stricte de atribuire a autorităţii, şi totuşi ilegitimă, dacă principiile pe care se întemeiază nu mai corespund valorilor dominante ale societăţii. Avem întreg temeiul să concluzionăm că mai degrabă este vorba de o criză politică a regimului comunist din Republica Moldova, decât de legitimitatea acţiunilor, opţiunilor şi deciziilor sale politice.