Comunişti, anticomunişti şi restul poporului - peisaj în mişcare

La doar un an de la instalarea la putere, comuniştii conservatori, nereformaţi din Basarabia sunt contestaţi masiv atât în interiorul ţării, cât şi în exterior. Incapabili să rezolve gravele probleme economice care fac din Republica Moldova cel mai sărac stat din Europa, detaşamentul condus de Vladimir Voronin s-a pus - în bună tradiţie bolşevică - pe diversiuni ideologice legate de limba şi istoria populaţiei majoritare, diversiuni care au scos în stradă zeci de mii de oameni, în special tineri, tensionând până la cote destul de periculoase relaţiile interetnice. Chiar dacă, la presiunea străzii, comuniştii par deocamdată să fi dat înapoi, amânând sau anulând ordinele de studiere obligatorie a limbii ruse şi de înlocuire a Istoriei Românilor cu cea a Moldovei, posibilitatea unei explozii sociale rămâne destul de mare. Pentru că, se poate afirma cu certitudine acest lucru, principalul factor destabilizator în Basarabia este chiar partidul comunist însuşi. Numai după ce s-a instalat la putere prin alegeri libere şi democratice, practicând o retorică ce îmbina promisiunea deşartă cu minciuna cea mai crasă, s-a constatat că partidul comuniştilor este garnitura cea mai incompetentă dintre toate câte s-au perindat la putere în R. Moldova după 1989. Presa independentă şi de opoziţie a înregistrat cu lux de amănunte, pe un ton situat sub semnul stupefacţiei, "gândirea primitivă", anacronică, total depăşită de istorie a guvernanţilor comunişti. Populaţia foloseşte drept umor negru expresii înaripate din reflecţiile economice, politice şi culturale ale liderilor comunişti - o "cinste" de care înainte se bucurase poate doar Dumitru Moţpan, uitatul lider agrarian, cu revolta lui că nu avem un "glob al Moldovei". Situaţia pare la prima vedere de un comic devastator, dacă n-ar fi în esenţa ei tragică. Ceea ce te îngrijorează în primul rând la guvernanţii comunişti este politica lor antinaţională declarată, asta însemnând, cu un alt echivalent al expresiei, că ei îi urăsc şi îi dispreţuiesc pe cei care i-au ales şi le-au încredinţat într-un fel destinul. Comuniştii se comportă ca un partid de ocupaţie, desantat în Basarabia cu o misiune complexă, pe care se grăbesc s-o îndeplinească, încălcând orice reguli, sfidând statul de drept şi Constituţia, în cele mai "tari" puncte ale sale, anume în libertăţile cetăţeneşti, dobândite şi legiferate, după 1989, şi în Moldova. Felul în care au trecut, fără sfială, la demolarea sistemului autonomiei locale şi împărţirii teritorial-administrative constituie doar una din dovezile acestui comportament scandalos. Nici una dintre guvernările de până acum în Basarabia n-a orbecăit atât de penibil - mereu obligată să retracteze declaraţii, să anuleze decrete prost întocmite şi ordine românofobe - prin hăţişurile legislaţiei naţionale şi europene, cum au făcut-o comuniştii într-un an de guvernare.

O altă caracteristică a comuniştilor basarabeni este antiintelectualismul lor afişat, exhibat cu o lipsă de complexe greu de imaginat pentru epoca pe care o traversăm. Eşti insultat zilnic, oră de oră, ca intelectual şi ca persoană obişnuită să gândească, de felul cum vorbesc şi cum încearcă, fără succes, să emită judecăţi inteligibile guvernanţii actuali. Niciodată până acum puterea n-a fost mai incultă, mai rudimentară, mai vulgară. Preşedinta Parlamentului, doamna Eugenia Ostapciuc, prin prestaţia sa, exemplifică perfect sintagma (previziunea) leninistă, după care dictatura proletar-comunistă va crea condiţii optime ca statul să fie condus de bucătărese şi de mulgătoare de vaci. Din respect pentru cititorii noştri nu reproducem nici una din "perlele" verbale ale doamnei spicheriţe. Nici primul- ministru Vasile Tarlev nu poate fi citat, pentru că de un an de zile de când se pronunţă în calitatea sa de şef al executivului, nu cred ca cineva să fi înţeles ce încearcă să ne spună - atât de năclăită, obscur-întortocheată îi este gândirea şi sintaxa frazelor. Preşedintele Voronin trece drept un adept consecvent al stilului popular-bolovănos, expresiv şi memorabil prin faptul că oferă un exemplu concludent de frazeologie moldo-rusească, cu oarecare răspândire în "norodul moldov'nesc". Aprecieri precum: "Suntem ca nişte ţachi care umblăm după marcovkă" (o sintagmă cu care şi-a caracterizat poporul pe care îl conduce) şi "corupţioneri care visează la  "kormuşkă" (pe româneşte - aici, pardon, "ieslea", "treuca" puterii), cu care înfierează burghezia căpătuită, supărată acum - o dată cu instaurarea "justiţiei şi onestităţii comuniste" -  că i s-a tăiat din porţie, îi poartă semnătura inconfundabilă. Voronin a căzut în ultimul timp în patima epistolară (vezi scrisoarea deschisă către mereu disponibilul de a servi Ion Druţă, de asemenea şi analiza hermeneutică a operei lui Andrei Pavlovici Lupan, cu ocazia zilei de naştere a poetului-ţăran-comunist, cu mari merite în instaurarea puterii sovietice în Basarabia), dar este evident pentru oricine că aceste producţii sunt scrise de altcineva, pentru că nivelul intelectual al lui Voronin se circumscrie universului "kormuşkăi".

Am caracterizat sumar, cu destulă bunăvoinţă şi înţelegere pentru limitele omului, doar "elita" comunistă, figurile ei emblematice şi de prim-plan. Nu e greu de imaginat ce se întâmplă în eşaloanele de jos ale partidului, acolo unde fojgăiesc "ucenicii", gospodinele, lăcătuşii şi şoferii comunişti, aceştia din urmă şcolarizaţi - în cazurile fericite - la seral sau la fără frecvenţă. Şi ca să închei descrierea "obiectului cercetat", mai adaug că această faună, care are grave probleme în a se autodefini în termeni coerenţi şi inteligibili, "rezolvă" cu avânt, prin ordine guvernamentale şi dispoziţii de partid, probleme de limbă şi istorie. Rămâi siderat când îl vezi la televizor pe Vasile Tarlev, spunându-ţi, cu o autoritate şi o competenţă pe care nu i le puteai bănui, că limba în care vorbeşti şi scrii este alta decât cea română, iar cetăţenii ce nu sunt de acord cu această directivă a sa sunt liberi să plece din Republica Moldova. În asemenea situaţii, mărturisesc, simt o frică acută pentru fiinţa umană, ajunsă la nişte forme de degradare greu de imaginat.

Întrebarea care derivă din această schiţă de "sociologie a puterii", prezentată mai sus, este următoarea: cum arată restul comunităţii basarabene, eventualii anticomunişti, ce pondere şi consistenţă au aceştia, dacă am ajuns ca PCRM, aşa debil intelectualiceşte cum îl vedem, să domine autoritar în Republica Moldova? O întrebare grea, sufocantă, neplăcută, la care nu poţi răspunde univoc. Există câteva straturi relativ uşor de identificat ale oamenilor ostili sau cel puţin critici faţă de actuala guvernare. Mai întâi, anticomuniştii duri, cei care niciodată nu au făcut caz de formule diplomatice pentru a-şi caracteriza adversarii politici. Lipsa lor de nuanţe şi stilul contondent, uneori agasant, este încă necesar în acţiunile "de asalt" ale redutei comuniste. Îi întâlneşti în toate mediile profesionale de la oraşe, ei însă nu sunt atât de mulţi, raportaţi la scara întregii Basarabii, aşa cum s-ar părea, atunci când îi vezi adunaţi la un loc, în Piaţa Marii Adunări Naţionale. De aceea, atenţie la această iluzie optică, atunci când în baza ei se cer alegeri parlamentare anticipate! Evident, nu aceşti "români verzi" sunt furnizorii de idei şi soluţii pentru destinul de mâine al Basarabiei. Un asemenea rol ar trebui să şi-l asume intelectualii, în rândul cărora îi plasez şi pe politicienii de orientare naţională şi democratică. Ultimii, aşa cum se vede din 9 ianuarie încoace, de când au izbucnit manifestaţiile de protest la Chişinău, nu constituie nici pe departe o masă omogenă. Câţiva dintre ei, creştin-democraţii, marşează în piaţă, înfruntă puterea zi de zi, consumându-şi cu fervoare angajamentul unilateral şi univoc. Alţii, şi ei tineri sau de vârstă medie, deşi împărtăşesc aceleaşi idealuri şi ar putea aduce un plus de imaginaţie şi vigoare intelectuală manifestaţiilor de protest, nu sunt lăsaţi să o facă, pentru că poziţia din faţă, a liderilor-solişti, a fost ocupată, n‑au mai rămas locuri libere decât la "galerie". În fine, a treia categorie de oameni politici ne-comunişti, lunecoşii şi nesăraţii, "părinţii fondatori" ai independenţei moldoveneşti, cei care au guvernat în numele democraţiei, pentru a ne pasa lejer garniturii revanşarde a lui Voronin, nu mai au nas să se arate în public. În fine, intelectualii noştri umanişti, "scriitorii", cum li se mai spune generic şi uşor abuziv, nu mai sunt ce-au fost: au obosit, au şi îmbătrânit cu un deceniu, şi-au irosit energia în construcţii utopice şi adeziuni politice prost plasate, care nu le-au adus nici posturi, nici satisfacţii sufleteşti. Din această categorie, care este şi cea mai patetică, de anticomunişti, mai mult sau mai puţin camuflaţi, s-au recrutat noile/vechile cozi de topor ale regimului Voronin. Nu este o noutate că demisia morală la noi, un ritual degradant fără îndoială, s-a banalizat, îl consemnăm, dar nu-l marginalizăm, nu-l descalificăm printr-un tir concentrat, relevant, de presă. De aceea avem o promiscuitate vinovată, pentru că n-am ales grâul de neghină, cum ar fi trebuit. Dacă întâlnim printre intelectuali o asemenea devălmăşie, ce să vorbim de deruta şi de confuzia din sânul poporului! Ar mai trebui consemnată o categorie mai puţin numeroasă, dar care şi-a făcut prezenţa şi în Basarabia: oameni noi, majoritatea tineri, adăpostiţi prin birourile diverselor firme private, ONG-uri sau reprezentanţe internaţionale, unde-şi consumă în linişte granturile, fără vreo vizibilitate publică. "Neutri şi apolitici", ei sunt tehnocraţii flegmatici, profitorii tгcuţi ai noilor oportunităţi de parvenire socială. Deşi comunismul nu are cum să le priască, comoditatea lor anglofonă (ştiu bine şi ruseşte, dar vorbesc o română aproximativă) este bizară şi ineficientă, precum bicicleta prin dunele de nisip.

În fine, poporul, marea majoritate de cetăţeni, masa de la ţară, "tăcută şi bucuros-anonimă", prezintă o comunitate situată în plin paradox. Neştiind pe ce lume se află, complet exteriori în raport cu interesul lor, basarabenii de rând nu realizează sensul unor noţiuni gen cenzură, dictatură, restauraţie ş.a., vehiculate de protestatarii de la Chişinău. Mai mult, greva jurnaliştilor de la Televiziunea de Stat împotriva cenzurii instaurate de comunişti i-a supărat pe sătenii noştri, pentru că s-au întrerupt concertele de muzică populară. Oamenii aceştia, poporul cum sunt generic numiţi, nu sunt decât un obiect de referinţă, la care apelează, cu egală îndreptăţire, puterea şi opoziţia. Conaţionalii noştri de la ţară alcătuiesc o specie foarte originală, antropologic vorbind. Comuniştii îi consideră "moldoveni", le invocă opţiunea pro-comunistă de la ultimele alegeri, cu care încearcă să se legitimeze, şi dorinţa lor fierbinte de a îmbrăţişa limba rusă. Politicienii democraţi vorbesc despre ei ca despre "majoritatea românească" a Basarabiei, unionistă în devenire sau adeptă conştientă a integrării europene. În aceste condiţii, ecuaţia politică de la noi este foarte simplă: vor avea puterea acele forţe politice care vor reuşi să confere acestei mase incolore şi inodore - electoratul majoritar - propria culoare politică. Asta doar la prima vedere. De fapt, în Moldova se întâmplă un fenomen unic în Europa, anume o extrem de înceată tranziţie a mentalităţilor. În toate ţările foste comuniste s-au produs alternanţe la putere, vechea nomenclatură pro-sovietică a fost înlocuită de partidele de centru-dreapta, dislocate la rândul lor de stânga moderată, care a continuat cursul pro-occidental al guvernării precedente. Numai în Basarabia, în ultimul deceniu s-a votat cu "roşii", recte cu descendenţii vechii nomenclaturi sovietice, unii dintre ei, drapaţi într-o retorică fals-europeană. Moldovenii refuză să se trezească, chiar şi după ce şi-au văzut copiii fugiţi în lume, la muncă grea şi dezonorantă, ei votează împotriva propriilor copii...