Bilanţ preliminar

Primul an al noului mileniu a marcat o oarecare tendinţă de "clasicizare" a artelor vizuale de la Chişinău. "Echipa de şoc", formată sub umbrela Centrului Soros de altădată, s-a cam risipit prin lume, iar o nouă generaţie de tineri nu se grăbeşte să o ia pe urmele acestui "spărgător de gheaţă". Vremea euforiei de la începuturi e deja istorie. Interesul public faţă de artă a scăzut de o manieră deplorabilă în ultimii 2-3 ani. Dacă la mijlocul deceniului trecut mass-media era aproape incapabilă să prezinte noutăţile care se produceau sau apăreau în arta din Moldova, astăzi, aceasta pur şi simplu nici nu le mai "vede" deloc. Fără nici un pic de exagerare, se poate afirma că tipul de comentariu cultivat de presa locală, cu privire la artă, este profund redundant şi cumplit de primitiv.

Se spune că un organism critic bine pus la punct poate stimula apariţia unei arte interesante; procesul invers este, însă, practic imposibil, chiar dacă interdependenţa dintre cele două sfere nu poate fi supusă discuţiilor. Ei bine, la noi, arta a încercat să facă nişte eforturi spectaculoase de a se debarasa de lestul unei gîndiri totalitare, uniformizate, de a "arăta" altcumva decît în anii comuniºti, chiar dacã aceastã aserþiune este valabilã în special pentru acea artã pe care au fãcut-o tinerii artiºti... În acest răstimp, discursul critic a cam rămas neschimbat, precaut, encomiastic, schematic şi bîlbîit. Am insistat cu o altă ocazie asupra acestor anomalii - pe care acum le înţeleg, poate, ceva mai nuanţat decît atunci. Consider că lipsa unui apetit critic, devenit cronic, nu este legată numai de quasiabsenţa unei dinamici în evoluţia organismului plastic, ci mai degrabă ţine, aceste sfere fiind strîns legate, de apatia întregii maşinării intelectuale de la noi. Aceasta din urmă este impotentă şi defectă; ea este "parazitată" de groaznicele handicapuri de ordin social, de lipsurile materiale resimţite la toate nivelurile, de la cel academic la cel jurnalistic. Conştiinţa intelectuală nu pare a fi capabilă să riposteze la revenirea în forţă a populismului, a discursurilor sterile, a măsluirilor de orice fel, a clientelismului sectar al neo-comuniştilor. Capitalismul roşu nu arată că ar fi dispus să conlucreze cu forţele intelectuale, cu atît mai puţin cu cele tinere, în plină ascensiune.

Paranteza de mai sus era necesară pentru a schiţa cadrul sociopolitic în interiorul căruia artistul contemporan activează, sau cel puţin încearcă să o facă. Anul 2001, cu mici excepţii, a fost neinteresant ca ofertă expoziţională. Ciudat nu? Şi asta în anul în care s-au desfăşurat Bienalele de la Veneţia, Berlin, Istanbul, Sarajevo, Lion, Tirana ş. a. Revistele occidentale de artă au mustit de informaţii şi analize în jurul acestora, şi nu numai. Mari retrospective au încîntat ochiul publicului din Vest.

Singurul eveniment mare, demn de consemnat, de la noi, a fost proiectul internaţional INVASIA (curator: Ştefan Rusu); acesta a avut o participare de-a dreptul spectaculoasă, cu artişti din întreaga arie geografică europeană ce a fost marcată de invazia tătaro-mongolă: Mongolia, Rusia Răsăriteană, Polonia, Ungaria, Romвnia, Moldova, Serbia. După terminarea taberei, consumată pe teritoriul sitului arheologic de la Orheiul Vechi, a avut loc o conferinţă ştiinţifică, la Muzeul de Istorie a Moldovei din Chişinău - sugestivă în multe privinţe. Primo: mulţi savanţi istorici autohtoni n-au dat curs invitaţiei, considerînd că între ei şi reprezentanţii artei contemporane, indiferent de unde, nu poate exista un dialog echitabil; secundo: presa a absentat, ca de obicei; terzo: "academiştii" de la noi nu sunt deloc dispuşi să-şi părăsească, nici pentru scurt timp, turnurile lor autoprotectoare, de fildeş. Cele susţinute acum au o directă şi intimă legătură cu "lipsa apetitului critic", de care vorbeam mai sus. Unor indivizi cu grade doctorale li s-a părut o impertinenţă faptul că un moment istoric concret, de maxim interes pentru istoria Europei de Răsărit, este luat în discuţie şi analizat anume de artişti, şi nu exclusiv de savanţi (istorici, arheologi, antropologi, etnologi etc.). Personal, consider că anume acest fapt face din INVASIA un proiect care transcende benefic cadrele artelor vizuale, şi îl plasează, cred cu tărie acest lucru, alături de proiectul lui Harald Szeemann, PLATOUL UMANITĂŢII , de la Bienala de la Veneţia. Aşa cum Bienala din Lagună de mult nu mai este un eveniment în exclusivitate cultural, astfel acest proiect, păstrînd fireşte proporţiile, a formulat o serie de probleme, dincolo de cadrul strict estetic. Mă gîndesc cît de acută este încă chestiunea identităţii acestui, mereu nemulţumit şi îngîmfat, atavism romвnesc, de la răsărit de Prut. Mă duce gîndul apoi la migraţia spontană (transformată, volens-nolens, într-o periculoasă invazie asupra societăţii occidentale) a polulaţiei de aici, care fuge de mizeria medievală re-instaurată într-un plin ev postindustrial; la criminalitatea dezlănţuită ca o fiară în călduri şi corupţia la toate nivelele. Într-un text din Financial Times (6-7.10.2001), Tom Scott vorbeşte despre originile terorismului islamic, el susţine că "acesta a fost "fondat" de Hasan-i-Sabbah la începutul mileniului doi. I-Sabbah era liderul sectei islamice care ajunsese să se numească "Asasinii" (adepţi ai ramurii ismailene a islamului), care era caracterizată prin cruzimea şi fanatismul nemărginit al membrilor săi". Ei bine, ismailenii, care luptau permanent cu reprezentanţii ramurii sunite, nu au putut fi învinşi decît peste două sute de ani, dar de o forţă care nu venea din interiorul islamului. Aceştia au fost distruşi de invazia mongolă pe la mijlocul secolului al XIII-lea. Ideea aceasta a terţei puteri, ieşite inopinat, din umbră, mi se pare deosebit de preţioasă. În cadrul discuţiei noastre, rolul acestei puteri şi l-ar putea asuma chiar cultura, plasîndu-se vîrtos între o masă populară chinuită de lipsuri şi necesităţi existenţiale, şi o guvernare confuză, dar care manipulează fonduri uriaşe. Cultura, astfel, nu trebuie să delimiteze o enclavă, sau să o construiască, ci să se extindă aidoma unei "invazii" benefice, pozitive, civilizatoare. Să fiu bine înţeles, nu sunt cîtuşi de puţin un adept al populismului. Pledez pentru o mai bună şi o cît mai vizibilă poziţionare a valorilor culturale, în atît de complexa şi "lichida" lume contemporană.

decembrie 2001

1