Un borcan de conservă gol sau Saleem Sinai - colegul de clasă a lui Salman Rushdie

Saleem Sinai, naratorul şi personajul principal din romanul lui Salman Rushdie Copiii din miez de noapte (Ed. Univers, 2000), la un moment dat îşi enumeră câţiva colegi de-ai săi de la o serbare. Printre cei numiţi e şi Rushdie. E unica sa apariţie "oficială" în acest roman. Rushdie i-a împrumutat multe caracteristici de-ale sale lui Saleem Sinai, începând cu anul naşterii - 1947, copilăria la Bombay, până la asemănarea vilelor în care au locuit. Copiii din miez de noapte e scris în stilul romanelor autobiografice.

Nimic nu e întâmplător în construcţia şi subiectul romanului. Acţiunea lui începe cu treizeci şi unu de ani înainte de naşterea naratorului şi se încheie atunci când el împlineşte treizeci şi unu de ani. Copiii din miez de noapte e împărţit în trei cărţi, treizeci de capitole, fiecărui capitol corespunzându-i un borcan de conservă. Al treizeci şi unulea borcan rămâne gol, căci "viitorul nu poate fi pus la păstrare într-o conservă". Pentru Saleem Sinai crearea literaturii e identică cu crearea conservelor, fiecare borcan având denumirea unui capitol. Demonstrând arta bucătăriei, el ne atenţionează că ştie bine ce face, de ce e nevoie pentru o conservă/capitol, sau un roman.

Saleem Sinai se naşte "exact în clipa când India a ajuns independentă", el fiind o oglindă individuală a acestei ţări. Din clipa naşterii până la sfârşit (-ul romanului) între soarta lui Saleem Sinai şi ţara sa se vor întâmpla foarte multe coincidenţe. Tot atunci "în timpul primei ore a zilei de 15 august 1947 - între miezul nopţii şi unu - s-au născut nici mai mult, nici mai puţin decât o mie şi unu de copii între graniţele nou-apărutului stat suveran al Indiei". Toate transformările sale sunt direct legate de transformările Indiei. Din cauza nasului său (imens) el începe să poată comunica cu aceşti copii, află că o parte au murit, dar că cei rămaşi sunt toţi deosebiţi, majoritatea având calităţi miraculoase şi fiind copiii viitorului. Saleem are un dublu opus al său - Shiva. Saleem e creat după tipul tradiţional oriental de personaj civilizator, iar Shiva după tipul personajului stihial. După naştere ei sunt schimbaţi de o moaşă, astfel fiecare rămâne la părinţii celuilalt.

Ca şi Şeherezada (după cum menţionează în prefaţă şi Maria-Sabina Draga) Saleem scrie sub ameninţarea morţii: "Trebuie să lucrez rapid, mai repede ca Şeherezada, dacă vreau până la urmă să însemn - da, da, să însemn - ceva." Corpul lui se dezintegrează, plesneşte, iar memoria i se duce: "Credeþi-mã, vã rog, cã mã fac bucãþi (...) şi obligatoriu fără memorie. Iată de ce m-am hotărât să încredinţez totul hârtiei, înainte să uit". Pe lângă naraţiunea propriu-zisă sunt o mulţime de referiri metatextuale. În spatele lui Saleem stă Padma, care are rolul de cititor-naratar. Este un fel de coordonator al textului care dă replici, nu e de acord, sau e entuziasmată ("Ăsta e? întreabă Padma, oarecum derutată. Pămpălăul ăsta gras şi fricos? Ăsta o să fie taică-tău?"; "Iar vorbeşti în dodii"). În Cartea a doua, Saleem este părăsit de Padma, ceea ce îi agravează starea: "Cum să mă lipsesc de Padma?"; "simţisem deja în mine primele mişcări ale acelui animal inform care în ziua de azi, în nopţile fără Padma, mă ronţăie şi mă zgârie pe dinăuntru". E un joc continuu între narator şi naratar. După câteva capitole de absenţă, Padma se întoarce la locul său. La sfârşit ei se logodesc şi sunt pe cale să se căsătorească, dar poveştile lui Rushdie nu au finaluri fericite, aşa că romanul se termină (borcanul rămâne gol) o dată cu sfârşitul lui Saleem. Cititorul şi naratorul (reprezentaţi aici prin Padma şi Saleem) nu se pot uni, oricât de apropiaţi ar fi.

Copiii din miez de noapte este (nu în ultimul rând) o istorie a Indiei. O istorie realist-magică/postmodernistă. E o istorie individualizată (oricât ar părea de straniu). Pe coperta a patra a cărţii putem citi un fragment de cronică din London Review of Books: "Un roman extraordinar, la fel de important pentru India modernă pe cât este Toba de tinichea pentru Germania", şi cred că autorul acestui fragment are dreptate. O istorie pe cât de realistă, pe atât de dramatică. De la independenţă până la Indira Gandhi, India (după Salman Rushdie) nu a făcut decât să distrugă şi să mutileze copiii din miez de noapte - copiii independenţei. Independenţa este văzută ca un blestem de fapt, căci din India se rupe Pakistanul şi Bangladeshul, pe tot teritoriul purt`ndu-se lupte pentru interese individuale, împărţind ţara după populaţiile diferite ca limbă, religie. Saleem reprezintă foarte bine India - el este fiul unui englez şi al unei hinduse şi creşte în familia unor musulmani. El încearcă să fie activ în istoria Indiei, dar totul se termină doar cu ciopârţeli şi handicapuri. Oamenii de afaceri se înalbesc după plecarea englezilor, ceea ce e un semn al trădării, iar individul ce încearcă să ajute societatea este pedepsit de aceasta.

Romanul lui Rushdie conţine numeroase motive orientale. Saleem cu imensul lui nas seamănă cu Ganesh - zeul (elefant) al literaturii. Fiul lui - Aadam (un alt început) - are urechi imense, putându-i face o pereche ideală. Saleem recunoaşte că îşi scrie autobiografia pentru fiul său (care e de fapt al lui Shiva, astfel că e nepotul legal al bunicilor săi). Dar Aadam e prea mic pentru a citi, de aceea naratar în momentul scrierii e doar Padma. Aadam rămâne doar un naratar prezumtiv, la fel cum se presupune că soarta (independenţa) Indiei e la fel legată de el. Spre deosebire de Saleem, Aadam nu e deschis, entuziasmat de ceea ce se întâmplă, ci, din contra, e retras (cât de retras poate fi un copil), nevrând să comunice, să vorbească până târziu, când va rosti totuşi primul său cuvânt: "Abracadabra". Dublul lui Saleem, Shiva, are numele zeului constructivităţii, dar şi al dezmembrării. În timpul războiului dintre Pakistan şi Bangladesh, Saleem este fără memorie, pe post de câine într-un detaşament secret pakistanez. Porecla lui de atunci e Budha, ceea ce înseamnă bătrânul, dar şi Budha - iluminatul.

Naraţiunea la persoana întâi trece adesea la o relatare la persoana a treia. Fiecare capitol poate fi citit separat ca o poveste sau ca o povestire. Pe parcursul naraţiunii unele momente se repovestesc constant, recapitulativ, având forma unei poveşti, astfel că realitatea şi ficţiunea par acelaşi lucru, acesta fiind unul dintre farmecele realismului magic. Dar, spre deosebire de poveştile tradiţionale (inclusiv O mie şi una de nopţi), finalurile poveştilor lui Rushdie sunt triste, nefericite. Astfel, romanele lui sunt credibile, mai reale, finalul fericit părând să aparţină doar poveştilor, nu şi realităţii.

Rushdie e un autor noncomformist care face pe parcursul istorisirii sale multe ironii la adresa politicienilor, fanaticilor religioşi etc. Fiind scris cu aproximativ zece ani înainte de Versete satanice (când a fost condamnat la moarte de ayatollahul Khomeini în numele fundamentalismului musulman), Copiii din miez de noapte prezice viitorul lui Rushdie, care în esenţă coincide cu soarta personajului său Saleem, şi el condamnat la moarte. Astfel colegii de clasă se întâlnesc încă o dată, în alt "borcan de conservă".

1