Un critic în ascensiune despre un critic consacrat

Orice monografie sau studiu despre Nicolae Manolescu este o piatră de încercare pentru orice critic contemporan. E o întreprindere dificilă care poate să scoată în evidenţă calităţile sau defectele exegetului. Mihai Vakulovski alege o cale mai inedită. În monografia sa despre redutabilul director al României Literare, Mihai Vakulovski îl lasă pe critic să se prezinte singur. El vorbeşte despre autorul volumului Arca lui Noe cu vocea lui Nicolae Manolescu însuşi. Tipul acesta de critică a trezit atît valuri de simpatie din partea colegilor săi, cît şi reacţii foarte dure. Noi nu vom încerca să le dăm dreptate unora sau altora. Intenţia noastră este mai modestă. Vom încerca să vedem, mai degrabă, felul în care a fost construită cartea şi-i vom lăsa pe alţii, pe cei care se pricep mai bine, să-i judece valoarea.

Mihai Vakulovski este un tînăr scriitor din Republica Moldova care, de mai mult timp, locuieşte în România. Nu este, cred, deloc întîmplător faptul că el a ales să părăsească Basarabia stabilindu-se în ţară. Argumentele sale sînt nenumărate. Nu le vom trece aici în revistă, dar, totuşi, vom insista asupra unuia dintre ele. Critica pe care o face Vakulovski este, de foarte multe ori, biografică. Scriitura sa abundă în detalii cotidiene despre un autor sau altul. Mihai Vakulovski scrie, mai ales, despre autorii pe care-i ştie personal. De aceea, cronicile sau recenziile sale, foarte savuroase de altfel, seamănă cu nişte studii psiho-sociale. În monografia sa despre Manolescu, la care şi-a făcut doctoratul, Mihai Vakulovski însă a trecut de la critica biografică la una hermeneutică.

Mihai Vakulovski observă că principala unealtă de analiză a lui Nicolae Manolescu este fragmentarismul critic. În opinia sa, Nicolae Manolescu face analiza unei cărţi pornind de la un fragment-eşantion, pe baza căruia "reconstituie textul în integritatea sa". Acest tip de critică literară este catalogat de scriitorul din Chişinău, stabilit în Ardeal, drept metonimizare critică. Mai ales în Arca lui Noe, consideră Mihai Vakulovski, Nicolae Manolescu s-a folosit de această metodă. Ceea ce se vede foarte bine în analiza pe care o face romanelor din perioada interbelică, de exemplu, Crailor de Curtea-Veche de Mateiu Caragiale sau Vizuinii luminate de M. Blecher.

Formal, spune Mihai Vakulovski, critica lui Nicolae Manolescu se compune din două straturi. Unul este esenţialmente teoretic, iar celălalt este istorico-critic. Trebuie să precizăm însă că punctul de plecare al oricărui studiu manolescian este cel teoretic. Nicolae Manolescu mai întîi îşi inventează conceptele şi abia după aceea le aplică asupra materiei literare pe care o studiază. Aşa a procedat şi în Arca lui Noe, care, ne atrage atenţia Mihai Vakulovski, este un fel de pariu pe care criticul de la România Literară l-a cîştigat.

Altceva însă se întîmplă în Metamorfozele poeziei, unde Nicolae Manolescu se întreabă ce este poezia şi cîte tipuri de poezie există. Mihai Vakulovski observă că această carte ne aminteşte pe undeva de Umberto Eco, care spunea că "omul contemporan nu mai poate să-i spună iubitei sale te iubesc cu disperare pentru că el ştie că ea ştie că propoziţii ca acestea a mai scris şi Liala". Care ar fi, în cazul acesta, soluţia? Cum mai poţi scăpa, ca autor, de banalitate şi platitudine? Cum îi mai poţi spune iubitei tale, într-un text literar, că o iubeşti? Să nu-i mai zici nimic? Aceste întrebări, deşi îmbrăcate într-o altă formă, şi le pune şi Nicolae Manolescu. Răspunsul său, remarcă Mihai Vakulovski, este foarte asemănător cu cel al lui Eco. Omul modern mai poate să facă declaraţii de dragoste doar sacrificîndu-şi subiectivitatea şi orgoliul de-a fi original şi unic. Aşadar, el îşi mai poate mărturisi iubirea doar în felul acesta: "cum ar spune Liala, te iubesc cu disperare". Ajuns aici, Nicolae Manolescu susţine idei ca intertextualitatea, de exemplu, pe care le descoperă în poezia şi proza generaţiei optzeci. În opinia lui Manolescu, Bacovia a fost primul care a descoperit poezia ca impas. A descoperit acest impas pe care-l sesizase şi Umberto Eco. Soluţia aleasă de Bacovia, spre deosebire de optzecişti, a fost însă tăcerea. Poetul "Plumbului", crede criticul de la România Literară, "nu scrie pentru a se exprima, ci tocmai pentru că nu se poate exprima".

Raţiunea de care s-a ghidat Mihai Vakulovski în alcătuirea acestei monografii a fost, în primul rînd, una practică. El a făcut o antologie de texte şi de judecăţi critice manolesciene pentru a-i ajuta pe cei care încă nu cunosc acest univers critic, dar pe care, ne sugerează tînărul exeget, ar trebui să-l ştie orice cititor cultivat din spaţiul nostru. Deoarece, zice Mihai Vakulovski, Nicolae Manolescu face din critica literară un fenomen social, de o amploare fără precedent.

Monografistul din Chişinău ni-l mai recomandă pe Nicolae Manolescu ca pe un întemeietor al hedonismului critic, ale cărui texte sînt profund biografice, fiind străbătute de nevoia permanentă de analiză şi de sistematizare.

Monografia lui Mihai Vakulovski a văzut lumina tiparului la Editura Aula din Braşov, în colecţia Canon, şi, doar la cîteva luni după apariţie, şi-a epuizat tot tirajul. Deşi vandabilitatea nu poate fi un criteriu absolut în aprecierea unei cărţi, totuşi, el poate indica, într-o măsură mai mare sau mai mică, asupra faptului că o asemenea monografie despre Manolescu era aşteptată. Să vorbească acest lucru despre valoarea ei? Nu ne vom hazarda să facem vreo apreciere. Nu este acesta scopul nostru. Monografia lui Mihai Vakulovski despre Nicolae Manolescu, credem însă, relevă un lucru clar: un critic în plină ascensiune a vorbit despre un critic consacrat.

1