Fiindcă m-a interesat

"Nu ne-am delectat întotdeauna şi nu i-am delectat şi pe alţii cu caracterul vag şi înşelător? Dacă această carte va fi vreodată acceptată, o vor accepta doar acei pe care îi interesează ce se povesteşte în ea sau ce nu a putut fi povestit".

Cum să încep?

Dormeam. M-a trezit un zgomot. Am deschis ochii: un prieten, Mihai (Mateiu). "Trebuie să-mi întâlnesc prietena şi am trecut pe la tine, fiindcă e alături. Ţi-am adus cartea ce te-ar putea interesa." A deschis rucsacul şi mi-a întins Celor pe care i-ar putea interesa: de Raymond Federman. Am deschis-o şi am citit motto-ul: "Mi-e teamă de iarnă pentru că este anotimpul confortului". Arthur Rimbaud. Şi mai departe: Duminică, 20 noiembrie

Cum aş putea începe o cronică despre un scriitor care îmi place la nebunie? Care în toate cărţile povesteşte acelaşi lucru, acelaşi lucru îngrozitor ce l-a salvat de la moarte: "A rămas întreaga zi în debaraua aceea, de la ultimul etaj al clădirii. Înăuntru era întuneric şi foarte cald. Nu îndrăznea să deschidă uşa. Auzea oamenii venind la uşa apartamentului lor, lipită de debara. Pe urmă a auzit cum uşa a fost deschisă cu forţa, după care au urmat zgomotele şi bocănelile celor care luau lucrurile din casă." Un copil abandonat într-o debara ca să nu fie ucis împreună cu părinţii săi. Încă o re-trăire a acelor momente, încă o re-scriere. Cum?

Cum să încep o cronică la o carte în care naratorul ezită cum să înceapă? ("Cum să istorisesc ordonat ceea ce e esenţial fără să cad în sentimentalism, şi totuşi urmărind ponderea impactului emoţional?") Poate ca el care se joacă cu un început de Marquez: "Sarah îşi îmbăia păpuşa în chiuveta de la bucătărie, când s-a iscat furtuna nefericirilor ei"? Dar "L-am dat deoparte. Prea liric pentru gustul meu. L-am încercat chiar şi pe bătrânul "A fost odată", dar nici ăsta nu mai merge." Poate prin încercarea stilului (anti)epistolar-epic-memorialistic ca şi la Raymond Federman? Scriindu-i unui prieten bun cum îmi scriu această cronică? Ce zici, ţi-ar plăcea? Să-mi dai sfaturi pe tot parcursul scrierii, să mă îndrumi cum să fac? Să încerc surfiction-ul lui Federman? Dar asta ar însemna că scriu cel puţin şapte cronici la aceeaşi carte.

"Şi prin urmare, cum să încep?"

Mă gândesc să te întreb pe tine cum să scriu o cronică în care personajul principal (căruia nu i se dă un nume), vărul, seamănă foarte mult cu naratorul. Vărul, care e sculptor şi îşi notează vestea morţii familiei sale prin: X X X X. Şi încă un personaj principal: verişoara Sarah. Vărul care vine din "ţara falselor reprezentări" în "ţara falselor făgăduinţe" la verişoara pe care nu o mai văzuse de treizeci şi cinci de ani. Aşteptând în gara ţării "în care s-au născut cei doi veri şi în care, în timpul războiului, s-a săvârşit o monstruazitate de neiertat". Pe de altă parte e naratorul după chipul şi asemănarea căruia e construit personajul. Care de la o lună la alta tot amână să înceapă povestirea. Deci: 1) vărul lui Sarah aşteptând avionul; 2) Sarah cu soţul ei aşteptând în aeroport sosirea vărului şi 3) naratorul care nu ştie cum să-şi înceapă povestea celor doi (ordinea poate fi inversată). Poate mâine.

"Nu, n-am început să scriu. Încă nu sunt pregătit. S-ar putea să mai treacă săptămâni sau luni până când să mă pot încredinţa hârtiei. Trebuie să vizualizez totul, să ascult vocile, să schiţez geometria înainte de a mă lansa. Adun pentru mine datele de pornire, dar le amân întruna" - poate să încerc să încep cronica prin tehnici metatextuale şi autoreferenţiale? Să-mi scriu textul dintr-o absenţă a lui? Căci "tăria nu vine din cunoaştere, nici din amintire, nici din recunoaştere, ci din gesturi mărunte şi din cuvinte insignifiante." Poate tu m-ai ajuta pentru asta. M-ai spune cu ce eşti de acord, cu ce nu, şi mi-ai propune altceva. Aşa cum face destinatarul - cititorul prezumtiv (naratarul) al Celor pe care i-ar putea interesa:. Sau ca soţia şi fiica naratorului: "De astă dată, tati are de gând să scrie o carte serioasă"; "Tati, zău aşa, o să fie o carte plicticoasă dacă nu introduci şi nişte acţiune". Atunci textul ar avea, cum zici tu, "de toate". Dar "Acum sunt obosit. Fapt care mă oboseşte îngrozitor." Mâine îţi mai scriu, te-aş ruga să-mi răspunzi "şi furnizează-mi cât mai multe detalii în legătură cu activitatea ta. Pe curând."

Am păţit ca naratorul lui Federman: tot încercând să găsesc un început am ajuns "atât de departe (...), problema arzătoare care mi se pune de astă dată nu mai e aceea de a găsi un început pentru povestire, ci de a o aduce la un sfârşit captivant".

Să facem deocamdată recapitularea: volumul e în stilul epistolaro- (scrisoare către un prieten) memorialistic (e împărţit în opt capitole, fiecăruia corespunzându-i o zi, având forma unui jurnal). Naraţiunea propriu-zisă e plină de fragmente savuroase autoreferenţiale şi metatextuale. Naratorul caută un început pentru romanul său pe care îl (re)scrie, până când ajunge la concluzia că a ajuns prea departe. E un roman al prezumtivului, al absenţei, al "ce-ar fi dacã aº...", unica acţiune prezentată ca reală, certă, fiind doar lucrul personajului-narator asupra textului. Fondator al surfiction-ului ("este tipul de ficţiune care reînnoieşte credinţa în imaginaţia omului şi care nu ne impune o viziune distorsionată asupra realităţii"), Raymond Federman îşi deschide palmele în faţa ta, scriind un roman, în care (-şi) îţi arată cum se scrie un roman. Un capitol întreg (Miercuri, 8 martie) e dedicat căutării titlului pentru roman: "Iar m-am împotmolit. Mi-am petrecut ultimele patru zile frământându-mă ce titlu să dau povestirii mele." Iată la ce titluri s-a gândit naratorul: Sarah, Sarah & vărul ei, Facerea şi desfacerea unei cărţi, Cronica unui dezastru, Un anotimp al confortului, Aici şi altundeva, Abandon continuu, Aroganţa de a povesti. La sfârşitul romanului naratorul se lasă furat de imaginaţia personajelor, astfel că pierde şi sfârşitul: "am înţeles şi eu că povestea era sortită să rămână neterminată".

Celor pe care i-ar putea interesa: e mai degrabă o de-construcţie a unui roman. Sau o desfacere. Cititorul este pe tot parcursul lecturii pregătit pentru ceva, ca apoi să i se spună că nu mai are rost. E un "abandon continuu", al personajelor (care de la început până la sfârşit rămân în aeroport), al personajului-narator care renunţă la "început & sfârşit", la tot ce s-ar putea întâmpla, ceea ce face el fiind doar un roman al absenţei, al absenţei nemotivate, începută însă cu X X X X.

Livrescul, ludicul, intertextualitatea, autoreferenţialitatea fac ca acest roman fără început şi sfârşit să-ţi trezească o plăcere nesfârşită. "Figurile geometrice" ale lui Federman pot fi citite şi ca poeme aparte, pe sărite, şi de la sfârşit spre început. E farmecul surfiction-ului. Scrie-mi şi tu.

1