Pentru tine

"Sarah a citit recent toate acestea într-o carte intitulată:

Celor pe care i-ar putea interesa."

Pentru cei pe care s-ar putea să-i intereseze, Raymond Federman e unul dintre scriitorii care-mi plac foarte tare. Îmi amintesc cînd şi unde am cumpărat prima lui carte tradusă în româneşte (Îndoita vibraţie. Zîmbete în Washington Square, Editura Univers, Bucureşti, 1989), cînd, unde şi cum am citit-o, ce făceam în acea perioadă şi cum mă simţeam, cum m-am întors la acea librărie şi am mai cumpărat un exemplar, pentru Sandu de alături. Şi la propriu, şi la figurat, fiindcă, pe lîngă pagina de revistă pe care o împărţim, cu paletele în mîini (eu în dreapta, el în stînga, eu dreptaci, el stîngaci), tocmai am terminat de citit, în camera lui de la Cluj, Celor pe care i-ar putea interesa: (Editura Univers, Bucureşti, 2000, Colecţia Romanul secolului XXI), cel de-al treilea roman tradus în limba noastră cea română, de către aceeaşi extraordinară Antoaneta Ralian, căreia îi mai datorăm şi alte lecturi obligatorii - mãcar Henri Miller, mãcar J.D.Salinger...

Celor pe care i-ar putea interesa: e o proză care poate fi citită ca un roman de dragoste, psihologic, social-politic, meta-roman, roman ludic, roman total sau pur şi simplu o povestire. Totuşi ceva mai puţin captivant decît celelalte două romane de-ale lui Federman deja amintite, Celor pe care i-ar putea interesa: este o carte care se citeşte dintr-o răsuflare, de plăcere şi cu părere de rău că s-a terminat, ca şi Scurtă scrisoare pentru o lungă despărţire de Peter Handke, să zicem. De fapt, Celor pe care i-ar putea interesa: e o "poveste neterminată", o povestire care stă după cele două puncte ca şi despărţirea de după acea scrisoare, într-adevăr scurtă, din cartea scriitorului austriac, o carte care se încheie înainte de a începe, fără un subiect în prezent, fabula romanului constînd într-o reîntîlnire a doi veri care s-au despărţit cu 35 de ani în urmă, au fost despărţiţi, oarecum, din alte motive decît la Handke: de un război. O revedere totuşi prezumtivă, căci avionul cu care trebuie să vină el, numit vărul lui Sarah, este oprit în aeroportul din ţara unde locuieşte acum, iar ea, Sarah, îl aşteaptă în aeroportul din ţara unde s-au născut, ţara în care locuieşte ea. Istoria propriu-zisă ţine de trecut, adică e deja istorie, iar prezentul - iarăşi prezumtiv - e inventat de scriitorul narator. Sau măcar lăsat în suspensie, aşa cum îi place lui Federman, cititorii neputînd fi siguri dacă întîlnirea dintre cele două personaje centrale de la sfîrşitul cărţii e deadevă sau e doar în imaginaţia fără limite a scriitorului. Mai aproape de adevăr (dacă tot sîntem obsedaţi de cuvîntul ăsta) pare a fi mai degrabă a doua variantă, dar istoria povestirii e atît de veridică încît ne lăsăm păcăliţi cu plăcere şi ficţiunea din capul scriitorului devine, în capul nostru, realitate. Verdictul: supraficţiune! Iată cum începe această ultimă carte publicată de Raymond Federman, Celor pe care i-ar putea interesa: : "Ascultã... să presupunem că povestirea ar începe cu întîrzierea de cîteva ore pe care a suferit-o vărul lui Sarah în mijlocul cãlãtoriei sale... împotmolit în oraºul în care el ºi Sarah se nãscuserã... împotmolit la aeroport... la mulþi ani dupã marele rãzboi care-i marcase atît de profund pe cei doi veri în copilãrie... Da sã presupunem aºa... în felul ăsta i-am da timp de gîndire... timp de a se pregãti pentru reîntîlnirea în þara fãgãduinþei, dupã atîþia ani de despãrþire... au trecut 35 de ani de despãrþire...". Roman care începe într-o zi de duminică, 20 decembrie, şi nu, ca în celelalte romane de pînă acum, pe 1 octombrie, ziua cînd scriitorul Raymond Federman emigra în Statele Unite ale Americii, acest detaliu permiţîndu-mi să amintesc că la Raymond Federman nimic nu este întîmplător, nici măcar datele care, aparent, n-au nici o importanţă, pentru text, pentru Federman fiecare zi din calendarul său literar fiind o zi autobiografică, biografia scriitorului marcînd clar literatura acestuia. Romanul e scris sub forma jurnalului, căruia îi împrumută toate tehnicile şi se bazează pe o grămadă de detalii şi coincidenţe, care aduc în text un deliciu aparte, făcîndu-l digerabil chiar şi pentru cititorii înrăiţi de literatură poliţistă. Pregătirea începerii e deosebit de minuţioasă, o meta-povestire despre povestirea care trebuie să înceapă şi care astfel a şi început, pentru cititor, căci pentru scriitor întîrzierea debutului e confundabilă cu aterizarea avionului în care se află unul din cele două personaje principale, aterizare care va întîrzia cu două ore, timp în care Federman probabil că şi-a închipuit că poate fi citit romanul, avionul avînd drept destinaţie o ţară ameninţată continuu de acţiuni teroriste. De aici şi fragmentarismul sau efectul stereofonic, de aici şi multitudinea & multiplicarea naratorilor, romanul avînd, în afară de naratorul-scriitor, un narator-narator - vărul Sarei, care-şi aminteşte, în aeroport, şi care se identifică, pe ici-colea, cu scriitorul, sau măcar cu Raymond Federman, şi Sarah, care, tot în aeroport, îl aşteaptă şi-şi aminteşte şi ea, astfel multitudinea planurilor fiind asigurată, ca şi tirul de detalii şi informaţii pe care îl primeşte asupra sa cititorul cu sau fără ochelari (de soare). Naratorul-scriitor fragmentează intenţionat textul, amînînd povestirea pentru data viitoare: "Poate că data viitoare. Acum sînt obosit. Fapt care mă oboseşte îngrozitor". Şi Sarah, şi vărul ei, un sculptor foarte vestit care vine cu o expoziţie în oraşul ei, astfel fiind posibilă această revedere posibilă, au rămas în viaţă, în cel de-al doilea război mondial, în care ştim noi ce s-a întîmplat cu evreii, absolut întîmplător fiind salvaţi de mamele lor, în ultima clipă sau absolut accidental: cînd au venit soldaţii să-i ridice el a fost împins în debara (un loc omniprezent în cărţile lui Federman), iar ea a fost trimisă după pîine, toate celelalte neamuri fiind eradicate ("Li s-a înăbuşit răsuflarea, iar trupurile le-au fost arse în cuptoare uriaşe"). În afară de fluxul conştiinţei - amintirile celor doi care se află în aşteptare - , aşteptarea fiind prezentul romanului, ceea ce citim fiind ceea ce mişună în amintirea şi imaginaţia personajelor cărţii, trecutul e umplut şi cu cele cîteva scrisori ale personajelor care (se) aşteaptă, aduse în carte tot datorită amintirilor, astfel cartea devenind "o întreprindere prin cooperare". De-abia începui să-ţi povestesc cum începe acest ultim roman editat de Federman, care, sînt sigur, o să-ţi placă foarte mult, Celor pe care i-ar putea interesa:, şi-mi dau seama că s-ar putea să fi început deja să-l înghesuiesc pe Sandu în cealaltă parte a paginii, ceea ce nu-i chiar frumos din partea mea, cel puţin ca frate mai mare. "Ascultîndu-l pe vărul ei vorbind de opera lui, despre viaţa lui de sculptor, Sarah a înţeles că nu mai era necesar să-l întrebe ceea ce aşteptase treizeci şi cinci de ani să întrebe. Anume, ce se întîmplase cu el după ce ieşise din debara. Felul în care îi vorbea despre opera şi despre viaţa lui constituia răspunsul. Şi vărul, la rîndul lui, a înţeles că nu mai era nevoie să o întrebe ce i s-a întîmplat după moartea bătrînei, cînd preotul a luat-o în casa lui. Grădina lui Sarah şi ceea ce îi spusese despre flori şi despre deşert erau de ajuns. Da, florile şi deşertul erau răspunsurile la întrebările care aşteptaseră treizeci şi cinci de ani.

1 2

Următoarea pagină