Un bloc de locuinţe ca o ţară

Romanul Simion liftnicul al optzecistului Petru Cimpoeşu este curios din mai multe considerente. În primul rînd, este un roman al tranziţiei, al anilor '90, o ficţiune al cărei imbold este realitatea. Autorul îşi propune să "radiografieze" o perioadă de-a dreptul abracadabrantă pe care o traversează societatea românească. Pentru a surprinde însă mai bine mutaţiile care marchează atît societatea în ansamblu, cît şi indivizii în particular, Petru Cimpoeşu "aruncă la gunoi" dimensiunea metaficţională, care place mult colegilor săi optzecişti şi care a devenit între timp uşor plictisitoare. Da, autorul a auzit că "realitatea este reflexul ficţiunii şi nu invers", dar preferă să se raporteze la această realitate considerată "incognoscibilă". Petru Cimpoeşu nu-şi mai oboseşte cititorii cu descifrarea unor scheme narative sofisticate. De altfel, în ultimul timp mai mulţi prozatori de la noi şi de aiurea au renunţat la autoreferenţialitate, intertextualitate, punerea în abis a textului, preferînd să vorbească simplu despre lucrurile care ne interesează pe toţi. În al doilea rînd, personajele romanului sînt locuitorii aceluiaşi bloc şi aceasta nu întîmplător. Ideea lui Petru Cimpoeşu este că pentru a înţelege ce se întîmplă astăzi în România e suficient să cunoşti destinele, reflexele, obsesiile, dorinţele indivizilor dintr-un bloc oarecare al unui oraş oarecare. Un bloc de locuinţe este o ţară în miniatură, locatarii acestuia formează o comunitate în care se oglindeşte societatea în ansamblu. În clădirea pe care şi-a imaginat-o autorul găseşti pensionari care visează să cîştige la Caritas şi oameni-de-curînd-îmbogăţiţi, yoghini care iniţiază tinerele domnişoare în tainele Kama-Sutrei şi profesori prostiţi de liceene, foşti securişti şi fani ai postului de radio BBC, copii talentaţi şi bătrîni naivi, soţii infidele şi soţi încornoraţi. Există însă şi un personaj mai puţin obişnuit pentru tranziţia românească - un individ obscur care se mută cu traiul din apartament în lift, unde, în izolare, "discută" cu îngerii. Simion liftnicul, căci despre el este vorba, este un fel de Mesia al blocului, căruia vin să i se spovedească toţi locatarii. El ascultă mărturisirile tuturor, dă sfaturi înţelepte şi le cere oamenilor să fie mai buni, mai înţelegători, mai sinceri. Apoi, într-o bună zi dispare subit. Absorbite în totalitate de cotidian, preocupate de problemele personale, personajele lui Petru Cimpoeşu n-au timp pentru reflecţii mai profunde, decît numai atunci cînd "cuţitul ajunge la os". Starea blocului lasă mult de dorit, tocmai pentru că fiecare dintre locatari se gîndeşte doar la propriul apartament. Nu avem de-a face totuşi cu nişte personaje negative, deoarece, ne sugerează autorul, aşa este omul/românul. Cine dintre noi nu are cusururi? De aceea, naratorul manifestă multă condescendenţă faţă de creaturile sale. Mai rău e că aceste cusururi ne fac viaţa dificilă.

Cele mai mari atuuri ale romanului lui Petru Cimpoeşu sînt însă ironia şi umorul. Autorul reuşeşte să creeze nişte scene hazlii practic din nimic, speculînd cu abilitate prejudecăţile şi ticurile personajelor sale. Ironia sa îşi schimbă timbrul în funcţie de situaţie. Ea poate fi caustică, dar nu pînă într-atît încît să facă din personaje nişte imbecili. Acestea sînt naive, credule, libidinoase, dornice de a se căpătui, visătoare, dar niciodată idioate. Simion liftnicul este un roman care te face să rîzi în hohote şi să uiţi pe parcursul lecturii de dimensiunea tragică a existenţei. Comicul se impune, fiecare a doua propoziţie participă la crearea unei scene vesele. Nu statul - această maşinărie abstractă - este vinovat de eşecurile tranziţiei româneşti, ci fiecare dintre noi. Petru Cimpoeşu nu ne oferă nişte soluţii pentru depăşirea crizei, într-un roman acestea nu sînt obligatorii, ci scoate în relief stereotipurile mentale care ne împiedică să mergem înainte.

Iată şi un fragment care confirmă ironia debordantă a autorului:

"La anul una mie nouã sute nouãzeci ºi ºapte s-a inaugurat în tîrgul Bacãului o impunãtoare statuie ecvestrã a domnitorului ªtefan cel Mare ºi Sfînt... Se aflau la picioarele ei cele mai de seamă notabilităţi ale momentului, de la primul-ministru Victor Ciorbea şi ministrul Culturii Ion Caramitru la primarele urbei, prefectul judeţului şi o seamă de directori ai instituţiilor locale, ale căror nume istoria le va uita cît de curînd, dacã nu le-a ºi uitat deja. S-au þinut discursurile de rigoare, s-au spus poeziile obiºnuite de preamãrire a trecutului glorios, corul a cîntat ce se obiºnuieºte în asemenea ocazii, fanfara a intonat bineînþeles Deºteaptã-te, române !... Momentul de intensă vibraţie patriotică şi naţională se apropia de apogeu. Pensionarii din comitetul pentru ridicarea statuii îşi scoaseră prevăzători batistele pentru ca şuvoiul lacrimilor de emoţie să nu-i prindă nepregătiţi. Cineva aduse capătul sforii pînă la primul-ministru, pentru ca, de îndatã ce dumnealui va fi tras de ea, statuia sã fie dezvelitã ºi întreaga asistenþã sã izbucneascã în aplauze. Numai cã... Ei, drăcie! Pînza cu care era acoperită statuia nu se mişcă din loc. Primul-ministru a tras mai întîi delicat, ca sã iasã bine la televizor, pe urmã ceva mai ferm, dupã aceea cu toatã forþa lui de intelectual, dar degeaba. Pînza se agãþase undeva sau poate dinadins voievodul nu-i dãdea drumul...nici muşchii considerabili ai primarului nu rezolvară problema. Se produse un moment de uluială, fiindcă nimeni nu ştia cum se procedează în asemenea situaţii. Unul din directorii primăriei, profitînd de confuzie, socoti că i-a sosit momentul de glorie: va dezveli el statuia şi astfel va intra în memoria posterităţii. Luã deci sfoara, se înfãºurã cu ea ºi trase din rãsputeri, folosindu-ºi nu doar muºchii ºi inteligenþa, ci ºi greutatea propriului corp...Dar zadarnic."

Asemenea scene hazlii sînt cu duiumul în romanul lui Petru Cimpoeşu. Şi celebrii Ilf şi Petrov ar avea ce învãþa de la optzecistul român. Se pare cã acesta este un campion al ironiei în literatura noastrã. Dacã literaritatea ar însemna ironie, Petru Cimpoeşu ar putea obþine o sumedenie de premii. Or, pentru unii ea mai înseamnã şi intertextualitate, rafinament stilistic şi teme "fundamentale". Cert este cã autorul romanului Simion liftnicul reuşeşte sã compenseze prin ironie toate lacunele mai mult sau mai puþin evidente. Iatã deci un roman cum nu s-a mai scris la noi, care ne aratã cît de comici, groteşti, bizari, jalnici sîntem deseori în viaþa de zi cu zi.

1