Ioan Buduca

1. Cultura română a dat lumii în secolul XX creatori remarcabili, performanţe intelectuale şi artistice demne de tot respectul. Dar cât de importantă a fost funcţia educativă şi formativă a acestei culturi pentru românii înşişi? Cum vedeţi în acest moment raportul dintre nivelul elitelor culturale şi gradul de civilizaţie al ţării?

2. A purtat şi poartă cultura română, eliberată de constrângerile politice şi ideologice de dinainte de 1989, adevăratele valori ale democraţiei, europenităţii şi umanismului? Cum explicaţi clivajul dintre aceste valori -- în măsura în care ele au fost exprimate - şi stările de spirit ale multor români, care demonstrează o neîncredere îngrijorătoare faţă de instituţiile democratice (recte: parlament, preşedinţie, partide politice, presă, justiţie); care manifestă o combinaţie ciudată între ortodoxism şi lipsa unei trăiri religioase autentice; o suspiciune maladivă faţă de străini şi, pe cale de consecinţă, faţă de Europa în care, la modul declarativ, doresc să se integreze; o tentaţie pentru soluţiile autoritariste, de "mână forte" etc. - toate aceste hibe alcătuind o plajă mentală ce a ieşit în evidenţă şi cu ocazia alegerilor din toamna anului 2000?

Ioan Buduca,
scriitor, jurnalist, Bucureşti

1-2. Da, Sorin Antohi are dreptate: cultura română este o ficţiune. Dar poate că cititorii Contrafortului, ori, mă rog, unii dintre cititorii revistei vor fi având o anume dificultate în a înţelege o asemenea propoziţie. Despre ce este vorba, în fond? De mai bine de o sută de ani, filosofia majoră a (post)modernităţii argumentează împotriva paradigmei metafizice. "Esenţele metafizice au murit", iată concluzia zilelor noastre în expresia lor filosofică cea mai autoritară. Din păcate, aici, în România, şi aici, în Basarabia, ecourile acestor concluzii n-au ajuns încă. Noi încă mai gândim în categorii metafizice care fac trimitere la esenţe de natură supra-istorică: "sufletul românesc", "sufletul slav", "cultura europeană", "cultura română".

Înţelesul unei expresii precum "cultura română" este, azi, unul de făcut zi de zi, iar nu unul dat o dată pentru totdeauna. Avem de a face cu ceva contingent, iar nu cu ceva etern.

Acest de făcut care este cultura română suferă de proastă facere, azi, în primul rând pentru că am rămas, în chip anacronic, în proiectul supra-istoric al paradigmei metafizice, acela care trimitea gândul la o cauzalitate dată în afara istoriei, la ceva pe care noi, cei de aici, din istorie, doar îl ilustrăm, mai bine ori mai prost.

Din cauza acestei plasări mentale într-un anacronism care pune în paranteze rolul nostru de zi cu zi în jocurile contingenţei, fără de care cultura română rămâne doar o sintagmă oarecare, din această cauză n-am fost în stare să dăm propriului nostru imaginar social un proiect cultural în aceşti ani fără cenzură ideologică şi fără alte constrângeri decât cele pur economice.

N-am fost în stare, deoarece am gândit că proiectul e dat, că el există metafizic, undeva pe cerul înstelat de deasupra noastră. Elitele culturale româneşti, acelea care conştientizează paradigma post-metafizică a zilei de azi, n-au făcut nimic pentru a vesti acest eveniment, această schimbare de paradigmă şi, prin urmare, de canoane. Au încercat să fie de folos urgenţelor social-politice. Au dorit să participe la reconstrucţia "fagurilor" din societatea românească civilă, din cea politică, ori din cea financiar-economică, dar toate aceste bune intenţii au fost mobilizate intelectual fie de gândirea premodernă (cea care imagina tradiţia ca fiind o esenţă supraistorică), fie de gândirea modernă (cea care imagina progresul ca fiind totuna cu istoria zilei de mâine ori cu noutatea artistică, tehnologică a zilei de mâine).

Elitele noastre culturale, puţine numeric, au eşuat în proiectul lor de a servi urgenţele social-politice ori imperativele financiar-economice. E clară, acum, absenţa unui nou proiect. Rămâne activ doar acela care vine, ca import, din negocierile cu U.E., la vest de Prut, ori din negocierile cu CSI, la est de Prut.

Dar proiectul pur cultural? Oricare ar fi el, elitele româneşti au o datorie de natură paşoptistă, chiar aşa ai putea zice uitându-te într-o oglindă retrovizoare. Această datorie este aceea de a introduce pe piaţa intelectuală românească ora exactă a filosofiei majore de azi: conştiinţa faptului că lumea de azi merge pe un drum post-metafizic.

Pentru o astfel de sarcină ar fi necesare cu siguranţă eforturile unei întregi generaţii, investiţiile unor edituri, prestigiul unor universitari, dezbaterile unor lideri intelectuali. Toate acestea ar reuşi să dea rod în timpul activ al unei generaţii (40 de ani). Rod? Asta ar însemna să devină un bun cultural general, un loc comun al manualelor din şcolile de tot felul.

Cam 40 de ani a durat şi în Occident conştientizarea acestei schimbări de paradigmă. Abia acum, sub ochii noştri, ea devine un bun cultural general al elitelor occidentale. Doar al elitelor, deocamdată.

Aşadar, iată o veste bună: dacă faţă de modernitate eram retardaţi cu vreo 60 de ani (vezi statisticile U.E. cu tematici economice), faţă de post-modernitate nu avem decât o întârziere de 40 de ani. Cum-necum, divina contingenţă a şters, s-ar zice, anii pe care i-am pierdut din cauza lui Ceauşescu şi a ucenicului său neascultător, Ion Iliescu. Pe cei pierduţi din cauza comunismului de ocupaţie n-a vrut să-i şteargă? Istoria e doar ceea ce fac oamenii din ceea ce ni s-ar părea nouă că fac esenţele supra-istorice.

1