Valentin Protopopescu

1. Cultura română a dat lumii în secolul XX creatori remarcabili, performanţe intelectuale şi artistice demne de tot respectul. Dar cât de importantă a fost funcţia educativă şi formativă a acestei culturi pentru românii înşişi? Cum vedeţi în acest moment raportul dintre nivelul elitelor culturale şi gradul de civilizaţie al ţării?

2. A purtat şi poartă cultura română, eliberată de constrângerile politice şi ideologice de dinainte de 1989, adevăratele valori ale democraţiei, europenităţii şi umanismului? Cum explicaţi clivajul dintre aceste valori -- în măsura în care ele au fost exprimate - şi stările de spirit ale multor români, care demonstrează o neîncredere îngrijorătoare faţă de instituţiile democratice (recte: parlament, preşedinţie, partide politice, presă, justiţie); care manifestă o combinaţie ciudată între ortodoxism şi lipsa unei trăiri religioase autentice; o suspiciune maladivă faţă de străini şi, pe cale de consecinţă, faţă de Europa în care, la modul declarativ, doresc să se integreze; o tentaţie pentru soluţiile autoritariste, de "mână forte" etc. - toate aceste hibe alcătuind o plajă mentală ce a ieşit în evidenţă şi cu ocazia alegerilor din toamna anului 2000?

Valentin Protopopescu,
scriitor, jurnalist la Radio România

Cîteva consideraţii 

Este destul de puţin probabil ca un spaţiu de cultură şi/sau civilizaţie să depăşească în excelenţă starea generală a comunităţii care îl secretă. Excepţiile existente nu fac decît să confirme o regulă masiv reflectată de istorie. Iar faptul că, secvenţial, anumite zone culturale sau de civilizaţie strălucesc pe fondul unei pauperităţi generale sau al unui sistem social represiv confirmă şi el legitatea de mai sus.

Din acest unghi de vedere, întrebarea cum se vede cultura şi civilizaţia românească la sfîrşit de mileniu este binevenită. Păi, cum să se vadă? Nici cultura, nici civilizaţia nu au cum să reprezinte altceva decît ceea ce lumea românească are ea esenţial - după o sută de ani de liberalism edificator şi după patruzeci de ani de comunism distrugător. Adică: o cruntă mizerie morală, o sărăcie naţională lucie, un dezmăţ al dispreţului pentru munca cinstită, un politicianism autofag şi o corupţie mai rezistentă decît chiar structurile statului. În Europa de astăzi, România concurează - aproape în orice ordine a realităţii - cu ...Albania. Mai nou, după "colateralele " consecinţe ale campaniei NATO în fosta Iugoslavie, au intrat în competiţie şi resturile defunctei federaţii. E bine, e rău? Cît de "absolute" pot fi comparaţiile de acest tip? Iată exact genul de întrebare metafizică, pe care nu pot spune că o agreez cu precădere. O analogie nu comunică mai mult decît îşi propune să o facă. Ea constituie un diagnostic punctual, fără pretenţii de exhaustivă radiografie.

Însă aş dori să părăsesc acest teritoriu al judecăţilor extinse şi vagi. Care sînt obiectele de pus în discuţie? Cultura, civilizaţia românească. Ce este cultura, ce înseamnă civilizaţia? Am să procedez relativist, invocînd punctul de vedere formulat cîndva de foarte interesantul filosof (încă marxist) Henri Wald. Potrivit domniei sale, cultura este tot ceea ce ţine de relaţia dintre om şi natură. A umaniza natura, a face un foc, a sădi un pom, a ridica o casă, a proiecta un baraj, a fabrica un motor de automobil, a scrie un sonet şi a compune o nocturnă sînt aspecte ce definesc relaţia menţionată. Dimpotrivă, civilizaţia s-ar referi mai degrabă la raportul dintre om şi om. Politeţea, arta dialogului, respectul, toleranţa, răbdarea, solidaritatea, devotamentul, fidelitatea sînt tot atîtea elemente de civilizaţie. De altfel, nimeni nu spune vreodată într-un autobuz încărcat ochi: "Fii, dom'le, cult!", ci "Fii, dom'le, civilizat!". A şti să con-vieţuieşti, să co-munici, să dia-loghezi, cu alte cuvinte, să te integrezi netensionat în comunitatea socială de care ţii reprezintă adevărata civilizaţie. La fel, să nu arunci hîrtia pe jos, să nu faci altuia ceea ce ţie nu-ţi place, să respecţi proprietatea publică, precum şi pe cea privată. Din această sumă de aspecte, probabil minore, se compune aura de civilitate a unui popor.

Cum stau lucrurile, din acest unghi, la românii sfîrşitului de mileniu? Destul de (foarte) rău, să o recunoaştem. Şi totuşi, dacă e să procedăm gradual şi relativist, diferenţe există. Uneori, chiar notabile. În ambele sensuri. De pildă, cît priveşte cultura, filmele semnate de Pintilie şi Daneliuc au fost selecţionate la Cannes. Piţa chiar a cîştigat Leul de Aur la Veneţia. Teatrul, prin regizori precum Ciulei, Şerban, Penciulescu, Purcărete, Darie şi Măniuţiu, ori prin critici ca Banu, este bine "prizat" în Occident. Vocile feminine ale operei româneşti au mare căutare pe scenele de prestigiu ale lumii. Literatura postdecembristă a înregistrat şi ea cîteva reale reuşite estetice, fie dacă mă refer numai la romanele Orbitor de Mircea Cărtărescu şi O sută de ani de zile la porţile Orientului de Ioan Groşan sau la Jurnalul lui Paul Goma. În filosofie Gabriel Liiceanu şi-a publicat (după o gestaţie de 20 de ani) tratatul de ontologie Despre limită, iar eseistica lui H.-R. Patapievici şi a lui Andrei Pleşu au dezvăluit frumoasele resurse de care dispune elita noastră intelectuală. Psihanaliza a renăscut în România, dînd, prin pana lui Vasile Dem. Zamfirescu, un interesant tratat original, iar cît priveşte jurnalistica şi studiile politologice, acestea au explodat pur şi simplu. În linii mari însă, substanţa la care am rîvnit atîta în vremea dictaturii s-a cam lăsat aşteptată. Marii scriitori, artişti şi gînditori au preferat, uneori într-o manieră dezamăgitoare, să se reorienteze către zone mai profitabile economic sau mediatic. Cultură s-a făcut, cu mijloace puţine, dar într-o modalitate neprofesionistă, lipsită de buna măsură a construcţiei de gen din Apus.

Dacă e să mă raportez la aspectele ce configurează sfera "civilizaţiei", în special la domeniile riguros reglate de reguli concurenţiale ferme - cum este cazul în sport -, trebuie spus că România nu-şi putea afla mai buni ambasadori decît pe sportivii săi de performanţă. În ciuda condiţiilor precare de pregătire, performanţele competitorilor noştri au fost cu mult superioare premiselor de la care ei porneau. Succesele obţinute confirmă o asemenea judecată. Altfel însă, la nivel social larg, la nivelul civilităţii "de pe stradă", dar şi din mediile politiceşti sau din mass-media, dezastrul pare total. Să minţi, să înşeli, să profiţi deşănţat - iată legea supremă, iată formula supravieţuirii şi a reuşitei. În astfel de circumstanţe, se mai miră cineva că decalajul dintre cultură şi civilizaţie a crescut îngrijorător sau că realitatea economică, necenzurată de o minimă conduită morală, produce discrepanţe de avere care trimit România în rîndul ţărilor africane? Oricum ar fi, tabloul lumii româneşti se prezintă în culori destul de sumbre. Iar dacă distanţa dintre sfera culturii şi cea a civilizaţiei va continua să crească, viitorul nu prea are cum să se înfăţişeze altfel decît dominat de pronunţate nuanţe de gri.

1