Alexe Rău

Vino, muzică
Vino, muzică
apă a duhului
cu lemnul cu-
vântului de-nceput
pe valurile-ţi plutitor
Adu-l şi mie dă-mi-l

Dar
cum să mi-l dai
când eu sunt
măduva lui ?

Pe noi nouă adu-ne
pe mine din mine mie dă-mă
să mă scriu

Dar mai întâi
revarsă-te revărsare
peste albul acesta
curat şi mut
ca moartea
Unge-l cu malul fiinţei
în el
lemnul cuvântului pornitor
din răchita limbii
să-l rup să-l pun să se prindă

Răchita poemului
din el s-o cresc
s-o-nverzesc
cu verde pe verde călcând
peste albul acesta
curat ca moartea

Nu te văz
nu te auz
dar te ausimţ

Vino venire
să te
să mă
să ne
scriem
lemn-nelemn
rupând-punând
prinzându-ne
verde nevăzut
trecând
în semnele acestea negre
în care niciodată
nu te arăţi tu cea toată
ci numai spuma ta
numai o parte
din spuma spumei tale
scrisă se dă

Veni-vei
şi iar
pe foaia mută ca moartea
doar umbra
ce-o lasă
răchita poemului
ce-l simt
fi-va

Ieşi-m-aşi din lemnul
cuvântului de-nceput
verde nevăzut
din verde nevăzut
fratele tău
ce te au-simte şi
te au-caută

În mine din mine iar ies
din mine în mine iar te strig:

O vino
mai vino, muzică
apă a duhului
cu lemnul fiinţei
pe valurile-ţi plutitor.

Podul Mirabeau
Ocrotit în pericol
cum erai şi tu, neuitatule Guillom
când în deschisul vrerii te adăposteai
cumpăna mi-o descumpănesc
pe malurile Senei tale
Căci iată minciuna adevărului ivindu-se:
Locurile înălţate de regi
doar lucruri expuse au rămas
pe când podul acesta nefăcut de
a ta mână
dar înălţat în cântecul tău
se arată a fi
loc de aşezare împreună
a celor patru temeiuri
dăinuitoare
Drumul şi calea
prin ctitoria ta duc
Un şir de tăceri surde
trece podul
urmându-i pe cei şase
care duc pe umerii lor
către celălalt tărâm
întruchiparea de veşnic lăcaş
a unui bătrân copac
în care se ascunde ivindu-se
esenţa omenească
întruchipată în bătrânul repausat
Curând pământul
va închide în coborâre
ceea ce-a încercat să se deschidă
prin înălţare
Deasupra cumpenei mele
nori cenuşii se-nşiră
ca şi cuvintele acestui poem
urmându-i pe cei şase nori albi
ce duc pe umerii lor
întruchiparea albastră
a veşnicului lăcaş
care ascunde în semne
sensul şi măsura etern căutate
Ei sunt singurii ce curg
împotriva sensului Senei
care apropie şi îndepărtează
pe Aici de Acolo
Un dangăt greu de clopot
umple dimensiunea
cu vorba ta
despre ceasul ce bate-n noapte
despărţind zilele care trec
de ceea ce rămâne
de la un poet -
podul de cuvinte
făcut să călăuzească
unul întru celălalt
drumul pământesc
şi calea cerească
Paris, noiembrie 1999
Chişinău, aprilie 2001

Du-mă dincolo
Du-mă în spatele văzului
du-mă dincolo
la cel ce eram
într-o altă viaţă

în câmpul de scrum şi de pulbere
cum a rămas după ce au trecut
Focul
Vântul
şi Apa

Fă-mă gând negândit
fă-mă idee pură
Şi nu ne mai da nouă
dorul de întrupare
în materie
căci împlinirea lui
este durerea

Şi să nu ne mai laşi
în faţa celui întâi născut al tău -
în faţa ochiului
Căci din deschiderea lui
s-a născut schimbarea
iar aceasta
mama dorului este

Du-mă dincolo
unde se spune
că doar orbii pot vedea
cu ochiul înăuntru deşteptat
de acolo să mă uit
la câmpul vieţii mele dintâi
al lucrurilor nenumite

Numai de acolo se poate vedea
lumina cuvintelor
plicurile acelea diafane
care înveşmântau lucrurile
cănd mama le numea

La fiece cuvânt rostit
ieşea din gura ei
câte o cămaşă de lumină
pentru lucruri şi fiinţe

În plicurile acelea aurorale
fiecare din noi
era purtat ca un mesaj
al Bucuriei

De ce ne-ai îndepărtat ?

Dă-mi văzul meu cel dintâi
Tu care ai trimis
în casa noastră
plicul negru
al cuvântului moarte
ca să fereci în el şi să ne răpeşti
lumina cuvântului mama

O tăcere ca o fiară
mă jugulează

De-aceea şi-ţi spun că
mai am un singur dor:
să mă duci dincolo
în spatele văzului
înainte să mă dărâme
în această muţenie surdă
tunetul
bocetului

Sint-axa credinţei
Nici un subiect
nu este bun
de predicat
în biserică
dacă nu coboară
la atributele omului

Nici un predicat
nu este bun
de urmat
dacă subiectul lui
nu se înalţă la
complementele
Domnului

Nici un Dumnezeu
nu ajunge
subiect în biserică
dacă nu este
predicat de om

Nici un om
nu se apucă
de predicat în biserică
dacă nu este
subiect al Domnului

Cu pământul din cer
atributele omului
devin
complementele Domnului

Cu cerul de pe pământ
complementele Domnului
devin
atributele omului

Când atributele omului
înlocuiesc
atributele Domnului
biserica devine bordei

Când complementele Domnului
înlocuiesc
complementele omului
bordeiul ajunge locaş

Aproapele şi Departele
părinţii credinţei sunt
Familiarul şi Distantul -
botezătorii ei
înfiinţători

Pe verticala născătoare
a stâlpului trupului
Orizontala botezătoare
se ţine
braţele desfăcute
apropiind - îndepărtând

Lumina roşie
a răstignirii de pe pământ
înalţă în cer
umbra omului
subliniată în
semnul crucii

Acvariu
În acvariul sferic
din odaia mea
viaţa peştilor
are un singur sens -
acela de a bucura
ochiul stăpânului

Însă Stăpânul din mine
se face peşte
de cum ies şi privesc
cupola Cerului
care nu e decât o jumătate
dintr-o sferă albastră -
dintr-un acvariu uriaş -
în care
viaţa noastră
are un singur sens -
acela de a tot căuta
ochiul
pentru plăcerea căruia
am fost făcuţi

Din care parte ne priveşti, Stăpâne ?
De unde ne urmăreşti ?

1