Cosmosul: construcţie, ordine sau hazard?

Ideile despre cosmos nu pot avea o fixitate şi o sistematizare dogmatică, inflexibilă, cu atât mai mult, şi în ultimă instanţă, - definitivă. Poate că, în cazul dat, asemănarea cu nisipurile mişcătoare n-ar fi prea relevantă, însă e posibil a invoca o fluiditate continuă a ideilor într-o perspectivă "naturală" (şi perspicacitatea minţii omeneşti, nu?) mereu deschisă (non-stop, cum ar zice buticarul postmodern care, de fapt, nu se prea interesează de filozofie, de cosmos...). Pe de altă parte, recursul la "nisipurile mişcătoare" pare a fi suficient de îndreptăţit, deoarece, atunci când ideea de Infinit sau Cosmos, drept Supremă Noţiune Abstractă Generică, nu poate fi exprimată plenitudinar, omul, ca şi cum instinctiv, apelează la aşa-numita tehnică compensatorie ce constă anume în căutarea sau inventarea (de ce nu - crearea?) vreunei metafore plasticizante pe care, în lucrarea Fiinţa istorică, Lucian Blaga o numea "metaforă de rezonanţe poetice, dar de o îndoielnică valabilitate ştiinţifică".

Nesigură, îndoielnică nu e doar metafora, ci şi teza sau ipoteza, ideea antică sau cea "ştiinţifică" de ultimă oră despre Cosmos, în general, sau Timp şi Spaţiu, "în particular". Pentru că alcătuirea necunoscută, totuşi, a Universului, în intermitenţa ei, are (inevitabil "are") o anumită jalonare sau o infinitudine de jalonări dincolo de care raţiunea şi "adevărul" uman eşuează, pur şi simplu nemaifiind valabile, fiindcă ele "folosesc", ca regulă, o scară (la ceruri!) finită, concretă, pe când cosmicitatea înseamnă orice altceva decât finitudine. Aşadar, în principiu, raţiunea umană se va dovedi un instrument ineficace pentru depistarea adevărurilor ultime (ca şi a celor prime, de altfel...), nereuşind vreodată să ajungă la identificarea şi explicarea fenomenelor de... definitivă frontieră a Universului. În vecii vecilor (amin?), omul nu va ajunge la o lexicalizare, la o descriere a cauzelor-cheie, din... inexplicabilul motiv că lui, omului, ca şi cum predestinat, nu i se vor întâmpla infinit de multe... întâmplări. În consecinţă, ce ne mai rămâne nouă, pământenilor, decât, asemeni protagonistului din romanul Tropicul cancerului al lui Henry Miller, să exclamăm familiar-metaforic: "Salutare! Salutare! O, Cosmosule!"?

Numai că cei mai vechi, de generaţii şi civilizaţii, îşi permiteau o altfel de metaforo-familiaritate, mai puţin estetizantă, precum în cazul lui Heraclit, care susţinea că: "Ordinea în lume este o adunătură de gunoaie adunate prin hazard". Cu mult mai aproape în timp de acest sfârşit/început de secole, Schelling concepea ordinea universală, realitatea propriu-zisă ca pe un reziduu (ceva afin - nu? - cu gunoaiele "heraclitiene), "mereu ireductibil şi care nu se lasă condus spre înţelegere prin nici un efort, oricât de mare ar fi acesta". Ei bine (sau, poate că, - ei, rău!), celor care nu acceptă metafora reziduală, să-i zic aşa, Emil Cioran le propune altceva, şi anume - ruinele, presupunând "o întreprindere de demolare care n-ar mai lăsa nici o urmă din bang-ul originar".

Pentru a abandona (e posibil oare?) categorismul rezidual-ruinător, ar fi parcă logică prezumţia că Universul e şi el într-un perpetuu proces de transformare, iar orice proces de "foc continuu" presupune, neapărat, şi oboseala, şi degenerarea, şi deteriorarea, şi (?)... dereglarea. Şi poate că uzura în Univers ar însemna un alt mod de regenerare, prin preschimbare, întru durată şi metamorfozare nelimitate în timp şi... inevitabilitate (ca de la sine!), ceea ce predispune (pe cine?) la uşoară melancolie după ce şi cum a fost şi care nu va mai fi (în "familiarele", cândva, înfăţişări sau... informări). Oricum, raţional (pe cât e posibil) sau afectiv (melancolic) vorbind/scriind, rămâne de-a pururi certă inanticipabilitatea perpetuării energiei în Univers prin modurile sale de evoluţie (involuţie?) şi manifestare prin noi forme de organizare, sau prin catastrofe (!). Sigur, tot ca o metaforă legată de "conştiinţa" Universului fusese anunţat şi flogistonul-himeră la care apelau vechii chimişti, pentru a explica un anumit fenomen real.

De pe alt versant al ipotezelor, se susţine că, da, e ca şi cert că, în Univers, totul e perisabil, însă, iubiţi colegi, noi nu avem motive să susţinem că acest tot e şi regenerativ. (Ceva aluziv la un apus definitiv, la o dispariţie în sine a însinelui cosmic...)

În definitiv, cărui versant îi revine dreptatea? Unde e "da"-ul şi unde e "nu"-ul? În aproximarea răspunsului ar putea oare să ne ajute cât de cât stoicii, care considerau că omul (omenirea, în egală măsură), în loc de-a fi în armonie cu puterile cosmice, naturale şi sociale, îşi pierde energiile fizice, mentale pentru a pune de acord contradicţiile? (Citat după B. Nedelcovici.) Dar oare omul post-modern (şi... post-mortem) e predispus de a-i urma, în idei, pe stoicii care "transformau" hazardul în necesitate, susţinând că fatalitatea n-ar fi decât un arhaism (şi... arhetip?) şi ceea ce se consideră accidental trebuie înţeles raţional? Ar fi şi aceasta o modalitate a refuzului de a ipoteca ignoranţei (relative, totuşi) situaţiile ipotetice şi, implicit, un dezacord cu cei care concluzionau că inteligenţa are (şi) menirea de a ne învăţa să ne resemnăm. Pentru că, dacă ar fi fost un resemnat, protagonistul din Tropicul cancerului n-ar fi exultat, nu că optimist, ci mai curând vitalist-metaforic: "Salutare! Salutare! O, Cosmosule!" (Aşa grăit-a nu că Zarathustra, ci omul simplu sau Shakespeare-omul care e chiar Regele (de)Lir (iertată-mi fie abaterea de la transcripţia "corectă", englezească, a acestui nume de suveran de importanţă foarte infimă: adică, pământeană...)

1