Noaptea, când tata şi mama fumează kif...

La sfîrşitul romanului Noaptea greşelii de Tahar Ben Jelloun, scris la "Paris - Tanger - Pont-Audemer" între decembrie 1991şi iulie 1996 şi publicat în România (Editura Univers, Bucureşti, 1999, traducere de N. Baltă) la doi ani după apariţia lui la Editions du Seuil, Salim, un personaj aproape episodic, care se trezeşte pe post de personaj principal, îi scrie lui Salman Rushdie o scrisoare. Fiindcă ştie că oricum autorul Versetelor Satanice n-are cum să primească o scrisoare din lumea musulmană, Salim o scrie pe paginile albe de la sfîrşitul romanului Harun şi Marea poveştilor, spunîndu-i idolului său că, deşi "aici" aproape nimeni nu i-a citit cărţile, ca şi oriunde altundeva, numele lui este cunoscut.

Dragă cititorule, deşi nu cred că Tahar Ben Jelloun îţi este un nume tocmai familiar, dacă pierzi Noaptea greşelii, nu că ai face o greşeală fatală, dar ai şi aflat că merită s-o citeşti, aşa că, pînă una-alta, îţi mai ţin de urît, nu numai pentru că o istorisire nepovestită este o istorisire moartă, cum spune acest scriitor marocan Tahar Ben Jelloun. Tahar Ben Jelloun poate fi comparat cu djinii din Tanger, numiţi şi oamenii casei, cei care ocupă locurile părăsite, în special subsolurile şi fîntînile de sub case, făcîndu-i pe superstiţioşi să înnebunească, iar Noaptea greşelii - cu kif-ul consumat peste tot de locuitorii romanului. Dacă l-ar citi, cei care l-au condamnat la moarte pe Ruschdie şi-ar da seama că indianul e un dulce în comparaţie cu Jelloun. Noaptea greşelii este un roman savuros, scris cu multă plăcere, în care naratorul, oricare ar fi el, încearcă să creeze o situaţie cît mai realistă şi mai veridică şi în acelaşi timp cît mai misterioasă, mai fictivă. Zina, personajul principal, se aseamănă tot atît de tare cu stilul cărţii, ca şi cu oraşul Tanger, locul acţiunii şi celălalt personaj principal, sau cealaltă faţă a personajului principal, Zina confundîndu-se adesea cu Tangerul şi invers, iar Tangerul seamănă leit cu Marocul, care, se înţelege, simbolizează lumea musulmană cu toate caracteristicile ei. Deşi are un stil foarte actual şi modern, autorul păstrează atmosfera misterioasă a ţinuturilor copilăriei, ţinîndu-se foarte aproape de tradiţiile populare, cum se întîmplă, în muzica actuală, cu Sepultura sau Zdob şi zdub, care au combinat rockul cel mai dur cu folclorul, brazilian şi românesc. Un început foarte tare, cu personajul principal ca narator (o naraţiune la feminin!), care promite un text de referinţă, ce pur şi simplu te absoarbe, un sfîrşit cam fîsîit însă, în care funcţia de narator e transmisă din mînă în mînă (sau din gură în gură), de parcă nu numai celelalte personaje s-au speriat de farmecele personajului principal, dar şi autorul. Întîmplări neverosimile, fiecare loc şi fiecare om avînd ceva de spus şi, mai ales, ceva de ascuns. Mozaic de întîmplări, multitudine de situaţii, care nu încheagă un subiect cursiv, dar formează o atmosferă, o stare de spirit, cum ar zice Traian T. Coşovei. O viaţă speriată de superstiţii, religioase şi "tribale", sociale, începînd cu naşterea, cu naşterea bunicilor bunicilor personajelor, care oricum se nasc sau măcar sînt concepute - de către părinţi (şi aici survine iarăşi o îndoială, vagă, dar obligatorie), într-o zi nefastă şi nepotrivită, cînd nu trebuie să ai altă îndeletnicire decît rugăciunea. Deşi abracadabrat la maximum, Tahar Benn Jelloun are un stil simplu şi nimic nu e întîmplător în roman, începînd cu numărul personajelor ce vor fi sacrificate şi terminînd cu numărul părţilor cărţii.

Romanul începe cu cuvîntul "dacă", "Prologul" fiind un fel de introducere, cealaltă parte a cărţii fiind în totalitate în mîna personajelor, în special a Zinei, Stăpîna Cuvintelor, femeia fatală, Sfînta vorbelor ce alină inimile: "Dacã vi se întîmplã sã ajungeþi într-o bunã zi la Tanger, încercaþi sã nu judecaþi prea aspru aspectul oraºului (...) Aici nu ai ce vedea. (...) Tangerul, care nu are nimic care să îl facă pe călătorul aflat în trecere să zăboveascã, are tot ce îi trebuie pentru a-l seduce. (...) Nu are nimic extraordinar (...) Nu e decît un cimitir, în care sînt însă îngropaţi cîini şi pisici." Locul asupra căruia insistă naratorul-scriitor e un mormînt fără piatră tombală, în care se află o fiinţă aparte, cu legături cu sursa principală a răului, un mormînt care respiră, despre cel care se află înăuntru povestindu-se că nu e nici om, nici animal. Fiindcă începe să prindă rădăcini prea viguroase, autorul se grăbeşte să ne liniştească, spunînd că "povestea aceasta este fără îndoială inventată" şi lăsînd hăţurile în mîinile Zinei, care a văzut lumina zilei într-o casă scăldată în lumină "dat fiind că nu avea acoperiş". Dar nu de aici începe misterul Zinei, care "înseamnă la fel de bine frumuseţe ca şi adulter". Ea a fost concepută în noaptea greşelii, noapte fără dragoste, din 5 tîlhari care au violat-o oarecum pe maică-sa, în Cabana Spînzuratului, "oarecum" fiindcă mama Zinei, în comparaţie cu "mama poetului" din Viaţa e în altă parte de Milan Kundera, nu-şi aminteşte nimic şi, în consecinţă, nu se întreabă nici cînd şi nici unde a fost conceput personajul principal al lui TBJ (în vederile mamei poetului intrau "doar" 3 posibilităţi: pe o bancă într-un parc public, în apartamentul unui prieten al tatălui poetului şi într-un colţ romantic din împrejurimile Pragăi). De aici începe magia numerelor, răzbunarea pe cei 5 bărbaţi ( nu putem să ştim dacă pe violatori, aşa cum aproape nimic nu se ştie cu siguranţă) vine din partea a 4 femei tutelate de Zina, şi cu Zina "zece care mi-i întrece", iar cînd se uită în oglindă, Zinei i se întîmplă să vadă pe altcineva, pe metisa Batul, alba Kenza, bruneta Zineb sau blonda cea cu pielea de culoarea mierii, toate cu istorii misterioase, ca şi viitoarele lor victime, Abid, Bilal, Bashar, Carlos şi Salim, care, la I vedere sînt nişte oameni oarecare, "dar în fond fiecare din ei are un grăunte de nebunie". În prima parte a cărţii Zina îşi aminteşte de copilăria în care era bolnavă de absenţă, apoi de adolescenţa ei hiper-erotică în care maică-sa se obişnuise cu originalitatea-i, iar taică-său avea încredere în ea, intervenind în naraţiune şi Fadela, mătuşa nebună, şi unchiu-său care călătorise prin Europa.("Pe vremea aceea, mă exersam să deochi lumea doar ca să mă distrez".) Atunci îşi pierde virginitatea, apoi se îndrăgosteşte nebuneşte de un străin, care e şi homosexual, vorbindu-i despre dragostea lui cu un tînăr marocan, astfel autorul introducîndu-ne într-o lume tot atît de ciudată ca şi episodul din Noaptea Uitării, unde Zina e posedată de o gaşcă de libertini mascaţi. Toate aceste date sînt în acelaşi timp documentare şi fictive, autorul convingîndu-ne cu argumente puternice că această realitate e falsă sau că această poveste e adevărată. De altfel, naraţiunea porneşte dintr-o necesitate vitală, Zina spunînd că dacă nu-şi povesteşte secretul "o să înnebunesc, o să-mi pierd minţile şi simţul realităţii". Apoi naraţiunea este transmisă, pe rînd, lui Tarzan, zis şi Dahman (sau invers), Jamiliei şi lui Lamarty, care se vor întîlni în "Prolog", unde personajul principal e iarăşi Tangerul, păcatul vieţii căzînd peste toţi locuitorii oraşului, care sînt arestaţi pur şi simplu, "cei mari ºi cei mici / suspecþii / ºi ºmecherii / nebunii ºi curioºii..." ş.a.m.d.