Din nou despre stereotipurile mentale

Ca şi "Balcanii" (a căror construcţie imagologică a făcut obiectul unei cărţi de care m-am ocupat, nu de mult, chiar în această rubrică - Maria Todorova, Balcanii şi balcanismul. Traducere din engleză de Mihaela Constantinescu şi Sofia Oprescu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2000 (în "Contrafort", anul VII, nr. 10-11 (72-73)), "Europa de Est" constituie acelaşi tip de reprezentare. De altfel, există o sinonimie frapantă în modul lor de constituire (ceea ce nu este de mirare, dacă ţinem cont de logica articulării unor asemenea imagini). Mai întîi, în ceea ce priveşte sursa. Amîndouă imaginile îşi au originea în Europa de Apus, partea cea mai avansată a continentului, rostul lor fiind, între altele, de a defini şi evoca identitatea acestei regiuni. Singura diferenţă, la acest capitol, este de ordin cronologic: în timp ce stereotipul Balcanilor se conturează în secolul al XVIII-lea, dar se cristalizează abia la începutul veacului nostru, clişeul Europei de Est aparţine epocii Luminilor, sintetizînd noua ei "religie", raţionalistă şi progresistă. A doua sinonimie o reprezintă rolul pe care l-au jucat călătoriile în constituirea fiecărei imagini. Faptul că, în secolul al XVIII-lea, numărul acestora a fost, în viitoarea Europă de Est, neobişnuit de mare, a făcut ca harta mentală a regiunii să se schiţeze, în liniile sale esenţiale, destul de devreme, ceea ce nu s-a întîmplat cu "Balcanii" decît în secolul XX. În al treilea rînd, principalele operaţiuni ale acestei cartografieri au fost, în amîndouă cazurile, "asociaţia" şi "comparaţia". Dacă prima a constat în unificarea tuturor diferenţierilor interne ale fiecărei regiuni într-un singur stereotip mental şi lexical, a doua a avut drept rezultat diferenţierea globală a regiunilor, articulată de două polarităţi elementare: "civilizaţie" vs. "înapoiere" (chiar "barbarie"), "ordine" vs. "dezordine".

Două lucruri, extrem de interesante, pot fi deduse de aici, evidenţiind schema după care se formează astfel de imagini. Fără a omite natura "arhetipală" a cuplurilor menţionate, aş observa mai întîi că ele combină o judecată de valoare cu o ierarhie, ambele inerente construcţiilor de acest tip şi nutrindu-se reciproc. În timp ce judecata de valoare apare cu atît mai ireversibilă, cu cît opoziţia care o generează este mai radicală, ierarhizarea subsecventă devine, la rîndu-i, cu atît mai logică (şi definitivă), cu cît apare la capătul tocmai a respectivei judecăţi. Pe de altă parte, la aceste formulări se ajunge numai pentru că, în geneza clişeului mental, operaţiunile preliminare (asociaţia şi comparaţia), prin care se construiesc amintitele polarităţi, funcţionează într-un chip pervertit: dacă asociaţia (care, în mod normal, ar trebui să ţină cont doar de asemănările dintre realităţile confruntate) nu este atentă decît la deosebiri, dizolvîndu-le pe primele în specificitatea exacerbată a alterităţii (ceea ce o preschimbă în aglutinare), cel de-al doilea pas, comparaţia, în loc să privească ambele laturi ale alterităţii (asemănările şi deosebirile), nu se interesează, de fapt, decît de totalitatea ei conotată negativ, ipostaziindu-se în judecată de valoare. Orice stereotip mental este, pînă la urmă, foarte simplu: el se construieşte pe opoziţii binare, luînd act de specificitatea alterităţii nu pentru a dialoga cu ea, ci pentru a o "demoniza" şi poseda mai bine.

Şase au fost, după Larry Wolff, procedeele care au concurat la inventarea Europei de Est. Explorarea sistematică a regiunii (sau, cum scrie autorul, "pătrunderea" ei) a avut drept rezultat, cu începere din cel de-al XVIII-lea veac, luarea ei treptată în stăpînire (proces numit de Larrry Wolff "posedare"). "Imaginarea", care a urmat, a însemnat construirea reprezentării mentale a spaţiului (altfel spus, "cartografierea" sa), operaţiune în care amestecul realităţii cu ficţiunea, a geografiei cu filosofia, a sfîrşit prin a proiecta o alteritate în care se amestecau inextricabil aspiraţiile, ideile şi idiosincrasiile vest-europene. "Sfătuirea" Europei de Est (a cincia operaţiune identificată de autor) a dat iluminiştilor de toate speţele (fiziocraţi, teoreticieni ai utopiei ş. a. m. d.) ocazia de a o transforma - aşa-zicînd - în "poligon de încercare" a tuturor reveriilor social-politice. Rusia "lui Voltaire", bunăoară, a fost, din acest unghi, o zonă privilegiată, autorul Istoriei lui Carol al XII-lea considerînd că totul era aici de făcut, ba chiar, "de făcut şi de refăcut", cum credea un alt contemporan, Lemercier. Imperiul ţarilor concura serios, la acest capitol, cu Polonia, care, potrivit constatării lui Rousseau, aştepta intervenţia oricui dorea "să conceapă un plan închegat pentru preschimbarea acestui guvernămînt".

În fine, ultima operaţiune, "popularea", prin care Iluminismul a cucerit din punct de vedere intelectual teritoriul (ale cărui frontiere, am uitat să precizez, erau Polonia la vest şi imensele ţinuturi ruse, la est), a adăugat cartografierii iniţiale şi studierea (aflată, e drept, într-o fază incipientă), sub toate aspectele, a seminţiilor locale, inaugurînd, astfel, cercetările etnografice, antropologice, folclorice şi rasiale, devenite ulterior epistemologii moderne.

La capătul acestei complicate "alchimii" mentale, nu doar Răsăritul a apărut ca o construcţie nouă. De fapt, inventarea Europei de Est a fost inseparabilă de procesul invers, de "descoperire" a părţii apusene a continentului. "Ele - scrie autorul - au intrat în centrul atenţiei ca jumătăţi complementare, pe hartă şi în concepţia Iluminismului, întrucît cei care studiau Europa de Est cu greu puteau defini diferenþa ei fundamentalã, fãrã sã formuleze, implicit, perspectiva din care o studiau...Inventarea Europei de Est a fost în istoria ideilor un eveniment de subtilă autoreclamă şi, uneori, de făţişă autoelogiere, prin care Europa de Vest se definea şi îşi afirma superioritatea" (p. 469). Aidoma cazului balcanic, alteritatea se vădeşte, şi aici, inseparabilă de identitate, relaţia lor simbiotică rămînînd neschimbată pînă astăzi. Nu pot să închei, fără a observa că modul cum a "apărut" Europa Răsăriteană ne oferă prilejul de a înţelege mai bine soarta altor construcţii aparent asemănătoare, cum ar fi "Europa Centrală", care trebuie să se resemneze să rămînă slabe şi neconvingătoare, atîta vreme cît nu vor reuşi să asocieze dimensiunii culturale şi fantasmele imaginarului.

1