Mergând pe jos dinspre marginea lumii(literare)...

E timpul, cred, să ne întrebăm ce mai fac prozatorii noştri basarabeni, ce performanţe au mai înregistrat ei în dificilul proces de sincronizare cu literatura română din Ţară şi, de ce nu, cu cea universală. Acum patru ani revista Basarabia a iniţiat o discuţie despre starea prozei din RM. Îi remarcam atunci pe Vasile Gârneţ, Em. Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu, Nicolae Popa, Leo Butnaru, Lidia Istrati şi eram foarte optimist în ceea ce-i priveşte pe mai tinerii prozatori. Ei bine, mărturisesc că între timp încrederea pe care le-o acordam tinerilor a slăbit niţel. Aceştia ezită să publice ceva demn de reţinut. Augustin Nacu are fragmente interesante, dar, din păcate, şi multe pasaje adolescentine. Iar proza pretins onirică a lui Ghenadie Postolache şi cea hipertehnicistă a lui Dumitru-Dan Maxim sunt de-a dreptul abracadabrante. Cele câteva cărţi peste care nu se poate trece cu vederea, apărute în perioada 1997-2001, aparţin lui Aureliu Busuioc (73 de ani), Nicolae Rusu (53 de ani), Nicolae Popa şi Grigore Chiper (ambii au câte 42 de ani). Nimic nou, aşadar, în proza din spaţiul interriveran. Protagoniştii competiţiei rămân aceiaşi. Tinerele speranţe, absorbite de cotidianul anost, s-au certat cu muza. Tristă situaţie, care denotă că literatura basarabeană e într-o criză profundă. Deocamdată sunt mai perseverenţi şi mai aproape de realizări deosebite câţiva scriitori consacraţi, între care se află Nicolae Rusu şi Nicolae Popa. Recent, cei doi au publicat câte un volum de proză scurtă. S-a schimbat ceva în proza basarabeană după apariţia acestor cărţi ? Aveţi puţină răbdare.

Nicolae Rusu descrie în prozele sale drama basarabeanului dezrădăcinat. Personajele sale pleacă în căutarea fericirii la "marginea lumii" şi o sfârşesc mai prost decât eroul lui Novalis care vrea să găsească floarea albastră. Astfel, nea Serafim, după ce se întoarce dintr-o călătorie în jurul lumii în timpul căreia îşi pierde toţi prietenii, moare subit, nu înainte de a constata că "marginea pământului, a lumii adicã, e acolo unde se terminã speranþa ºi credinþa, dar neapãrat ºi dragostea, adicã omenia..." Un alt personaj al lui Nicolae Rusu se refugiază la Bucureşti, după ce nişte mafioţi ruşi îi omoară feciorul. Personajele lui Nicolae Popa, dimpotrivă, îşi consumă drama în aşa-zisul spaţiu mioritic, dar şi aici unii ţărani din lunca Prutului sunt tentaţi (inconştient) să treacă hotarul. Ambii autori sunt preocupaţi, prin urmare, de identificarea cauzelor care complică viaţa basarabeanului. Nicolae Rusu preferă să scoată în evidenţă impactul sistemului social asupra individului, în timp ce Nicolae Popa este atras mai mult de obsesiile, frustrările, visele, amintirile şi stereotipurile care marchează comportamentul uman. În proza lui Nicolae Rusu subiectul este mai important decât personajele. Nu contează atât ceea ce este omul, cât ceea ce face. Personajul este pentru Nicolae Rusu, ca şi pentru creatorii basmelor, un mijloc care face să avanseze acţiunea. Cu alte cuvinte, cred că Nicolae Rusu s-a gândit mai întâi la nişte acţiuni, iar personajele şi le-a creat ţinând cont de ceea ce trebuie ele să facă. Prozele din volumul Marginea lumii se caracterizează prin limpiditatea discursului şi pot fi considerate realiste. Pe de altă parte, pentru N. Popa personajele contează mai mult decât subiectul. Unul dintre naratori, de pildă, se teme ca nu cumva subiectul să strice "frumuseţea de portret" şi spune următoarele : "subiectul aş zice să-l lăsăm să atârne în aer". Pentru N. Popa o acţiune este interesantă numai în măsura în care ea reflectă firea şi voinţa unui personaj. Ceea ce realmente contează, ne sugerează autorul volumului Păsări mergând pe jos, este faptul de ce personajul acţionează într-un fel sau altul şi nu acţiunea ca atare. Consider deci că N. Popa s-a gândit să creeze nişte caractere, acţiunile - puţine de tot - având menirea să reflecte trăsăturile caracterului. Incoagulabilitatea naraţiunilor lui N. Popa este rezultatul abaterilor, devierilor de la subiect pentru lămurirea unor probleme aparent secundare. Autorul insistă asupra unor detalii caracteristice peisajului, dar descrierea naturii este un mijloc de a contura mai pregnant caracterele. Simplul fapt că privirea personajului stăruie asupra unui lucru/amănunt spune câte ceva despre acesta. De fapt, N. Popa reuşeşte să facă dintr-un lucru banal o dilemă. În contrast cu explicitatea şi simplitatea tehnică a prozelor lui N. Rusu, prozele lui N. Popa îşi etalează ostentativ tehnicile sofisticate, îndrăgite demult de către autorii textualişti şi postmodernişti şi care au devenit, între timp, uşor supărătoare. Autorul se vrea un fachir, propunându-ne o scamatorie în care distanţa dintre realitate şi realitatea textului sau cea dintre personaj, narator şi autor este abolită. Prozele lui N. Popa mă conving o dată în plus că greşesc cei care consideră că pentru scriitorii postmodernişti "lumea înconjurătoare este un reflex al ficţiunii şi nu invers". Lucrurile sunt un pic mai complicate. Scriitorii postmodernişti creează o ambiguitate structurală care este următoarea: pe de o parte, ficţiunea este declanşată de realitatea căreia autorul nu i se poate sustrage, dar, în acelaşi timp, realitatea este un reflex al ficţiunii în sensul că este viciată de livresc, că e modelată de limbaj, literatură, mass-media şi Internet. N. Popa este preocupat în egală măsură de condiţia omului şi de acest univers fascinant care este literatura şi care îl face pe scriitor să fie deosebit de ceilalţi. Reflecţiile despre literatură şi despre relaţia acesteia cu realitatea sunt şi ele nişte digresiuni care fac naraţiunea incoagulabilă. În sfârşit, un procedeu pe care N. Popa ştie să-l utilizeze cu iscusinţă este cel al simulacrului. Astfel, abia la sfârşitul prozei Preafericitul şi alte personaje îţi dai seama că naratorul este mort şi înţelegi de ce el nu a schimbat o vorbă cu rudele care prind muşte în aceeaşi încăpere. În concluzie, simplificând mult lucrurile, aş spune că N. Rusu vrea să povestească nişte întâmplări, iar N. Popa vrea să înregistreze nişte senzaţii, să imortalizeze, aidoma unui fotograf, nişte clipe care sunt "de nepovestit"(de aici predilecţia pentru descriere) şi în acelaşi timp să reflecteze despre cum poate fi făcută literatura.

Să însemne aceasta că N. Popa îi este superior lui N. Rusu ? Se poate spune şi aşa, dacă ne referim doar la aceste două cărţi. Între cei doi nu se cască totuşi o prăpastie. Ambii sunt laborioşi şi talentaţi şi ambii nu şi-au fructificat talentul pe deplin. Senzaţia mea este că abia de acum încolo trebuie să aşteptăm volumele lor cele mai bune. Vreau să cred că cele două cărţi comentate de mine sunt nişte exerciţii care anticipează nişte proze şi mai valoroase. În definitiv, proza valoroasă presupune o experienţă bogată. Mizez, deci, pe N.Rusu şi N. Popa mai mult decât pe tinerii "furioşi", care nu se ştie dacă vor mai scrie în continuare. Mă gândesc că poate N. Popa ar trebui să-şi mai citadinizeze proza, iar N. Rusu să mai citească nişte studii de naratologie. Ambii poate că ar trebui să lucreze asupra stilului. Sunt doar nişte sugestii care s-ar putea să nu fie justificate. N. Rusu şi N. Popa sunt pe drumul cel drept, doar că, mergând pe jos, calea pe care urmează s-o parcurgă ar putea să le pară prea lungă. Chiar şi aşa însă, tinerii "furioşi" trebuie să asude bine ca să-i ajungă.

1