|
La 13 august curent, germanii au marcat o tristă aniversare: 40 de ani de la începutul construirii Zidului de la Berlin. Oribila structură de beton a tăiat în două jumătăţi capitala Germaniei şi a devenit însuşi simbolul divizării Europei în perioada postbelică, opunându-i pe foştii aliaţi antinazişti în două sisteme politice inamice: Occidentul democratic, de o parte, Uniunea Sovietică şi sateliţii săi din Europa de Est, de cealaltă parte. Azi, chiar dacă Zidul Berlinului a fost distrus, Germania s-a reunificat şi a ajuns o mare putere a Europei, amintirea acestei drame naţionale este încă vie, iar în locurile unde s-au păstrat fragmente din monstruoasa redută a Războiului Rece se depun flori în memoria celor câteva sute de oameni care au căzut seceraţi de gloanţele grănicerilor est-germani, numai pentru că şi-au dorit libertatea.
După 10 ani de la entuziasmul mulţimilor din faţa Porţilor Brandenburg din Berlin, moment ce declanşa "efectul de domino" al prăbuşirii regimurilor comuniste din ţările Tratatului de la Varşovia, în Est se discută tot mai frecvent despre apariţia unor noi ziduri de demarcaţie. De data aceasta economice, între Occidentul prosper şi fostul bloc sovietic, iar mai recent, se vorbeşte despre ziduri ce separă naţiunile Europei Centrale, zonă atrasă în planurile de extindere ale Vestului, şi statele CSI. Astfel două ţări vecine, Polonia şi Belarus, aparţin deja unor sisteme de valori diferite. Aceeaşi situaţie, deocamdată în variantă soft, avem la Prut: România a optat ferm pentru spaţiul euroatlantic, în timp ce Republica Moldova, prin politica sa duplicitară şi confuză din ultimul deceniu, a încăput pe mâna nucleului dur al vechii nomenclaturi sovietice, ale cărei interese o trag spre răsărit, nu spre Uniunea Europeană.
Constatările de mai sus au nevoie de o explicaţie principială. Noile ziduri de demarcaţie în cuprinsul fostului lagăr comunist nu mai sunt determinate, precum înainte de 1989, de interesele unor sisteme geopolitice rivale, ci de persistenţa reziduurilor vechilor confruntări ideologice. Există ţinuturi în Europa, de felul Basarabiei, în care tradiţia democratică nu s-a putut dezvolta liber, mai exact nu a avut niciodată suficient răgaz pentru a evolua în direcţia Occidentului. Aceste regiuni au fost de timpuriu anexate sferei de influenţă a imperiului de la răsărit: ţarist şi apoi sovietic, satrapico-asiatic prin natura lui ca tip de civilizaţie (folosesc cuvântul "civilizaţie", evident, într-un sens strict particular), iar azi desenează marginile până unde se întinde orgoliul rănit al Rusiei, care nu poate ieşi din umbra malefică a visului său imperial. Ca urmare, mentalităţile din acest spaţiu de frontieră s-au blocat la nivelul unei modernităţi timpurii, amestecând forme de viaţă contemporană cu reminiscenţe tribale. Este motivul pentru care, de pildă, societatea autohtonă din Republica Moldova a rămas una de esenţă rurală, patriarhală, "artizanală" ca filozofie de viaţă. Cunoscând singura formă de modernitate, anume cea sovietică - una care a strivit individul şi a clădit o economie de tip militarist, megaloman, în dispreţul condiţiilor locale şi al echilibrului ecologic - populaţia de aici nu a avut parte de o evoluţie intelectuală potrivită aspiraţiilor sale naţionale, ci a fost victima unui proces de inginerie socială aberantă, promovat de o birocraţie de partid hipertrofiată şi dublat de un control poliţienesc generalizat. Lobotomizarea ideologică a fost aplicată într-o măsură variabilă în întregul lagăr comunist. Naţiunile central-europene, unde tradiţiile unei societăţi democratice, pluraliste, se conservaseră de bine-de rău şi memoria colectivă a renaşterii lor în perioada interbelică nu a putut fi decapitată, au ieşit mai puţin mutilate din experienţa totalitarismului roşu. Au confirmat-o mişcările de rezistenţă antisovietică: lupta partizanilor din munţii României (evident, nu uităm la polul opus nici "experimentul Piteşti"), revoluţia maghiară din 1956, "Primăvara de la Praga" din 1968, mişcarea Solidaritatea din deceniul opt în Polonia. Sovietizarea, în schimb, a făcut ravagii în colţurile retardate ale imperiului.
În Basarabia, chiar şi azi aşa-zisa modernizare de tip sovietic este văzută ca o binefacere, şi vei mai auzi prin sate expresii de felul: "ruşii ne-au adus tractoare şi maşini". Bieţii oameni, de unde erau să ştie ei că asemenea agregate se găseau într-un număr încă şi mai mare în Occident - tehnologii la care am fi avut acces şi noi, românii, fără să trebuiască să le plătim trăgându-ne pe trup zeghea de deţinuţi, dacă împărţirea postbelică a Europei nu ne-ar fi lăsat de cealaltă parte a Cortinei de Fier. Spre deosebire de relaţiile de severă subordonare, impuse de Moscova în spaţiul "democraţiilor populare", politica americană de după 1946 în raport cu partea occidentală a Germaniei - ar trebui să reţinem acest detaliu! - nu a perpetuat atitudinea stereotipă a învingătorilor faţă de învinşi, ci din contră, a vizat eliminarea sentimentului celui exclus în mijlocul comunităţii germane, s-a concentrat pe acordarea unei asistenţe financiare masive, prin intermediul planului Marshall, pentru reconstrucţia economică a ţării şi, de asemenea, pentru implantarea instituţiilor şi a deprinderilor democratice. Tot graţie unor generoase ajutoare americane, transportate pe calea aerului, a reuşit să supravieţuiască Berlinul de Vest cruntei blocade sovietice din anii '50. Abia acum, de când s-a declanşat exodul concetăţenilor noştri spre Occident, vor fi aflat şi moldovenii în ce puşcărie au trăit în ultimele decenii şi care sunt avantajele libertăţii. Noi nu am vrut să învăţăm din istoria germană (dar cine ar fi trebuit să ne-o "predea"?), şi nu am urmat nici exemplul, mai la îndemână, al ţărilor baltice, descătuşându-ne energiile în direcţia consolidării politice şi economice a acestui teritoriu abia scăpat din mrejele colonizării ruseşti, mergând spre o apropiere de România, aderând la valorile democraţiei euro-americane. Un asemenea ataşament, probat cu fapte şi nu vânturat demagogic, ar fi fost imediat apreciat şi sprijinit prin infuzii de capital occidental în economia noastră muribundă, nu cu ajutoarele umanitare de azi, menite să menţină în parametri acceptabili o regiune devastată de instabilitate politică şi sărăcie. În loc să fi făcut toate aceste lucruri, noi, în Moldova, de zece ani ne îndeletnicim cu ridicarea de ziduri între guvernanţi şi popor, între etniile conclocuitoare şi majoritatea românească. Partidul lui Voronin a reuşit să speculeze cu succes, în campania electorală, faliile sociale apărute din 1991 încoace, iar reglementarea conflictului transnistrean a devenit capul de afiş al guvernării comuniste. Problema gravă este că "reintegrarea teritorială a Republicii Moldova", obiectiv fixat de noua conducere, se face prin ignorarea şi insultarea demnităţii naţionale a basarabenilor. Din negocierea soluţiilor crizei este exclusă limba română, limba oficială a statului, care a ajuns, în mod aproape declarat, o povară, un impediment nu numai pentru aşa-zisa împăcare cu Tiraspolul, ci şi pentru sudarea prieteniei Chişinăului cu Moscova. Limba rusă - limba unei puteri străine - este, aşadar, remediul miraculos al tranziţiei moldoveneşti, doar rusa, nu-i aşa?, ne va ajuta să devenim o comunitate prosperă şi fericită, minunata limbă rusă - liantul proceselor integraţioniste în zona pe care o agreeazã azi Republica Moldova. Oare ºi-au dorit altceva, mã întreb, moldovenii, de 25 februarie, atunci când ºi-au pus ºtampila de vot în dreptul pãtrãþelului cu secera ºi ciocanul?... Comuniştii transformă Prutul în ocean, pentru a ne uni cu Transnistria - acesta e preţul "reconcilierii" celor două maluri ale Nistrului. Dorinţa lor arzătoare este să oficializeze statutul oricum preeminent al limbii ruse în mai toate sferele vieţii la noi, să expulzeze din şcoli istoria care îi dezavantajează, să sporească şi aşa sufocanta dependenţă a Moldovei de sursele de energie şi de piaţa de mărfuri rusească - altfel spus, guvernanţii comunişti lucrează la ridicarea altor ziduri, la săparea altor tranşei împotriva poporului care i-a adus la putere. Germania şi-a asumat lecţiile dureroase ale celui de-al doilea război mondial şi a ştiut să se vindece de consecinţele sale, printr-un proces de purgaţie morală. La noi, comuniştii lui Voronin caută să se legitimeze retroactiv prin victoria repurtată în conflagraţia mondială, asta deoarece deceniile ce au urmat îi invalidează moral, iar ultimii 10 ani îi plasează într-o postură de-a dreptul suprarealistă. Independenţa Republicii Moldova a fost proclamată împotriva opţiunilor politice şi ideologice ale actualului partid de guvernământ, pentru ca azi, printr-o ironie a istoriei, independenţa să fie administrată chiar de acei de care am dorit să ne despărţim în 1991. În aceste condiţii, dacă avem curajul lucidităţii şi decenţa bunului-simţ, ar trebui să considerăm sărbătoarea din 27 august 2001 o aniversare a ruşinii naţionale.
|
Vitalie Ciobanu
Inapoi la cuprinsul numarului