Nevoia schimbării contextului

1. Cultura română a dat lumii în secolul XX creatori remarcabili, performanţe intelectuale şi artistice demne de tot respectul. Dar cât de importantă a fost funcţia educativă şi formativă a acestei culturi pentru românii înşişi? Cum vedeţi în acest moment raportul dintre nivelul elitelor culturale şi gradul de civilizaţie al ţării?

2. A purtat şi poartă cultura română, eliberată de constrângerile politice şi ideologice de dinainte de 1989, adevăratele valori ale democraţiei, europenităţii şi umanismului? Cum explicaţi clivajul dintre aceste valori -- în măsura în care ele au fost exprimate - şi stările de spirit ale multor români, care demonstrează o neîncredere îngrijorătoare faţă de instituţiile democratice (recte: parlament, preşedinţie, partide politice, presă, justiţie); care manifestă o combinaţie ciudată între ortodoxism şi lipsa unei trăiri religioase autentice; o suspiciune maladivă faţă de străini şi, pe cale de consecinţă, faţă de Europa în care, la modul declarativ, doresc să se integreze; o tentaţie pentru soluţiile autoritariste, de "mână forte" etc. - toate aceste hibe alcătuind o plajă mentală ce a ieşit în evidenţă şi cu ocazia alegerilor din toamna anului 2000?

"Culturã şi civilizaþie în România la sfârşit de secol XX"

Dumitru Radu Popa: "Nevoia schimbãrii contextului"

1. Secolul XX a însemnat fără îndoială imens în istoria românească. Nu e vorba numai de cultură, dar de întreg procesul care ne-a văzut "reîntregiţi" şi sincronizaţi cu Europa Occidentală, apoi trecuţi prin cele două experienţe barbare şi traumatizante ale acestui veac, fascismul şi comunismul, pentru ca, de 11 ani încoace, să vagăm undeva, la marginea Europei, într-o "tranziţie" dureroasă spre nu se ştie exact ce... În acest context, cum am putea evalua cu obiectivitate funcţia educativă şi formativă a culturii româneşti pentru românii înşişi? Iată o întrebare tulburătoare, din care pot scoate doar crâmpeie de răspunsuri, aşa cum îmi vin, fără nici o ordine precisă, în minte. Protestul lui Beniuc la nominalizarea pentru Premiul Nobel a lui Lucian Blaga; vandalizarea Coloanei Infinite a lui Brâncuşi; ostracizarea poeziei lui Arghezi de către un pigmeu, aparatnic de partid; întemniţarea şi marginalizarea lui Vasile Voiculescu într-atâta încât să fie "descoperit" postum ca imens prozator fantastic; refuzul de a accepta atelierul lui Brâncuşi; ponegrirea lui Em. Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, refuzul de a accepta biblioteca acestuia din urmă; ruşinea naţională care s-a numit Festivalul Naţional Cântarea României, însoţită de penibilul "protocronism românesc"... Mi se va spune că am ales numai merele putrede, şi aşa este! Dar nici măcar nu le-am pomenit pe toate, iar cele bune, câte au fost şi sunt, le ştim cu toþii...

A cui e responsabilitatea, ne-am putea întreba? Probabil că există o responsabilitate precisă, la nivelul politicii de partid şi de stat, combinată cu veleitarismul unor lichele culturale care, vai!, din păcate, nu ne-au lipsit niciodatã! ªi, poate, e vorba ºi de o responsabilitate de gradul doi, difuzã ºi generalã, fondatã pe fricã, nepãsare, dezabuzare... Intelectualii nu au prea adesea stofă de martiri!

Revenind la întrebarea Dvs. legată de funcţia educativă şi formativă a culturii, eu consider că, cu toate relele ei, şcoala românească dinainte de 1989 era foarte temeinică. Poate era simţită, fie şi inconştient, ca o formă de opoziţie mai puţin periculoasă la tendinţa de uniformizare a tăvălugului comunist. Mă refer cu precădere la domeniul umanist, pe care îl cunosc mai bine. Consecutiv, exista o elită intelectuală, nu întotdeauna eroică din punct de vedere moral, dar numărând valori culturale sigure. Eu aş spune că şi nivelul de cultură generală al românului era ridicat în comparaţie chiar cu cel din ţări de mare tradiţie europeană. Subliniez toate acestea doar ca să constat, cu uimire, că după 1989 lucrurile au mers mai rău în această direcţie. Un gen de libertate prost înţeleasă a dezorganizat şcoala românească, disciplina şcolară a devenit o simplă fantoşă, manualele - alternative sau nu - sunt uneori de-a dreptul penibile... Mass-media a devenit de o vulgaritate şi un semidoctism revoltătoare, iar din Occident, parcă într-anume, se alege partea cea mai jalnicã, superficialã, de prost gust. E de la sine înþeles, în aceste condiþii, cã elita culturalã e tot mai depãrtatã de... gradul de civilizaþie ºi culturã al þãrii. Asta e o mare durere...

2. Cultură s-a făcut în România şi sub teroare, se face desigur şi acum, dar lucrul e mai puţin evident din pricina exploziei fără precedent a atâtor instituţii mai mult sau mai puţin justificate (boala formelor fără fond nu ne lasă în pace!), a atâtor edituri minore care publică orice fel de dejecþii... Imediat dupã 1989, speram cã erau mai mulþi oportuniºti printre intelectualii români decât indivizi... cu creierele spălate. M-am înşelat, însă. Marea şansă a culturii noastre ar fi fost, după 1989, să recupereze latura antropologică, umanismul cosmopolit în sensul bun al cuvântului. Tendinţa aceasta e însă mai mult o excepţie. Etnocentrismul, xenofobia, antisemitismul şi-au făcut loc atât într-o anumită parte a presei, cât şi în comportamentul cotidian. Multe din lichelele naţional-comunismului ceauşist se scaldă ca peştele în apă, fără ruşine şi antrenând, cu programul lor populist, mase de oameni nemulţumiţi şi dezorientaţi deopotrivă de mizeria materială a vieţii de zi cu zi cât şi de sterilitatea unei guvernări care promitea atât de mult, în 1996, ºi care a realizat atâta de puþin... Ca un partid de extrema dreaptă, cu un program penibil, ruşinos - guvernarea cu mitraliera! - să poată obţine atâtea voturi, iar liderul lui, fost trepăduş al lui Ceauşescu, să devină un candidat credibil la preşedenţia ţării, trebuie să fi fost multă frustrare şi venin într-un popor care, după părerea mea, nu e nici xenofob, nici antisemit, în esenţă! Cum de s-a ajuns aici? În primul rând, prin minciună şi corupţie. Fosta securitate şi membri marcanţi ai aparatului de partid au controlat şi controlează această ţară care devine din ce în ce mai mult un fel de republică bananieră, unde marea masă a oamenilor are acces la un minim de bunuri, iar o clasă "emanată" şi coruptă, puţin numeroasă, stă în fruntea bucatelor şi se îmbogăţeşte în mod deşănţat. Aceasta este povestea României post-decembriste şi, în mod corespunzător, aceasta este şi povestea aşa-ziselor instituţii democratice. Separarea puterilor în stat - unul dintre principiile democraţiei occidentale - e o realitate existentă numai pe hârtie! Cum să aibă cetaţeanul încredere în aceste instituţii? Ca să aiurească şi mai tare lucrurile, atei învederaţi de ieri sporesc carnavalul unui ortodoxism manipulat de forţele cele mai întunecate; nu întâmplător se tergiversează atât de mult darea în vileag a conecţiilor dintre Securitate şi fruntaşii clerului ortodox. Barzi care ţineau tineretul pe stadioane în noaptea de Crăciun şi de Paşte, ca să nu poată să meargă la biserică şi ca să participe la sardanapaliile ceauºiste, se declarã astãzi mai ortodocºi ca oricine! Nulitãþi sunt primite în Academia Românã în vreme ce veritabile valori stau pe dinafarã... Impostori, plevuşca, clientela sunt laureaţi ai celor mai importante premii literare pentru scrieri ilizibile, de-a dreptul jenante, iar când un roman tulburător şi de valoare evidentă apare - ca acela al lui Augustin Buzura din 1999 - se decide cã... nici o carte importantă de proză n-ar fi fost tipărită în anul respectiv! Sigur, există "Humanitas", sigur, există "Grupul de Dialog Social", "Univers" (cât va mai exista!), "Fundaţia Culturală Română" şi "Nemira", dar acestea sunt flori puţine, cu care nu se face primăvara! Mai ales când, cu noua "restaurare", fantomele trecutului - şi le ştim cu toţii foarte bine numele! - sunt "reactivate"...

1 2

Următoarea pagină