Andrei Ungureanu sau refuzul unei poezii a realului

Marea surpriză din literatura din ultima vreme, în opinia lui Alexandru Cistelecan şi Alexandru Muşina, doi dintre marii scriitori de astăzi, o constituie tînăra poezie din Basarabia. Atunci cînd nimeni nu mai credea că se mai poate întîmpla ceva nou au venit Ştefan Baştovoi, Iulian Fruntaşu, Mihai Vakulovski, Horia Hristov, Ana Rapcea, Sandu Vakulovski, care au demonstrat că putem vorbi despre o poezie postoptzecistă şi chiar despre generaţia 2000. Devenind foarte repede nişte nume de referinţă ale procesului literar românesc, ei au propus o poezie care pleacă de la cea biografică, dar care este altceva decît ceea ce-au făcut optzeciştii. Fără a "cădea pradă" jocurilor textuale şi autenticiste, aşa cum s-a întîmplat cu mulţi dintre strămoşii lor optzecişti, ei au pus în discuţie ideea de realitate pe care au refuzat s-o mai crediteze. Aceşti poeţi, printre care şi Andrei Ungureanu, au ajuns la "concluzia" că realitatea nu are în ea "nimic" adevărat şi durabil. Această afirmaţie poate părea şocantă şi falsă/trasă de păr doar la prima vedere. Dacă vrem însă să-i găsim resorturile, va trebui să ne concentrăm şi mai tare atenţia la ceea ce face Andrei Ungureanu sau poeţii tineri din Basarabia şi din România. În cazul acesta, vom vedea că ei au descoperit realitatea ca fiind tributară, mai ales în datele ei agresive şi violente, mecanismelor care o guvernează şi proceselor pe care le traversează. La un moment dat, realitatea ajunge să fie chiar un fel de rob al pîrghiilor care o animă. Ar trebui, bineînţeles, să fim şi mai expliciţi. Vom încerca. Ar trebui să aducem argumente. Vă promitem că vom face şi asta.

Ei bine, aceste argumente ne sînt furnizate chiar de poezia lui Andrei Ungureanu pe care le-am găsit în cartea sa, Insomnie de peşte, apărută la Editura ARC din Chişinău şi care, îndată după ce a a văzut lumina tiparului, a fost recompensată cu premiul Fundaţiei Culturale Române pentru debut în 2000.

Dar să ne oprim din această divagaţie care s-ar putea să fie foarte lungă şi să ne întoarcem la obiectul discuţiei noastre. Revenind, vom observa că Andrei Ungureanu propune o ruptură definitivă de poezia realului/ludică/postmodernă şi de o anumită mentalitate culturală care încă mai amestecă şi mai confundă, de exemplu, criteriile ideologice (mă refer la ideologia literară) cu cele estetice. Aceste lucruri însă le-am spus şi mai devreme, ceea ce nu am spus este faptul că tînărul poet din Chişinău mută accentele de pe obiectele descrise pe cel care le descrie. Acesta ar fi unul dintre argumentele pe care el le aduce în sprijinul efortului său de a se diferenţia.

Refuzul realităţii este motivat şi centrat la el în jurul ideii că "viaţa noastră a fost ieri". Pornind de aici, Andrei Ungureanu se angajează într-un proiect de modificare a înţelegerii raportului pe care îl mai putem avea cu realitatea şi lumea înconjurătoare. Un loc foarte important în cadrul acestui proiect îl ocupă apariţia şi năruirea năzuinţelor şi aspiraţiilor individuale. Lumea înconjurătoare poate fi regăsită numai în această oglindă. Altfel, este o mare discrepanţă între ceea ce este şi ceea ce vedem noi că este.

De aceea, în cea mai mare parte, poezia lui Andrei Ungureanu are nişte accente tragice. Poetul îşi dă seama că nu este neapărat nevoie să înfăţişezi ceea ce se vede fiindcă realitatea este, de foarte multe ori, una fabricată de politicieni sau de mass-media. În cazul acesta, importante mai pot fi doar reacţiile noastre subiective pe care le putem avea faţă de ceea ce se petrece. Deoarece, numai reacţiile noastre individuale mai sînt în stare să surprindă caracterul necontrafăcut al realităţii. Această privire din interiorul realităţii e specifică poeziei lui Andrei Ungureanu, dar şi întregii poezii tinere din Basarabia. Şi, poate, de aceea este credibilă.

Ca şi colegii săi de generaţie, şi Andrei Ungureanu vede realitatea ca pe o continuă agresiune. Din această perspectivă, tînărul poet ne dă una dintre cele mai cutremurătoare imagini ale Chişinăului care, în viziunea sa, "rîde horcăit" şi este "un oraş fără umeri, fără pantaloni, fără picioare, fără vine". Ei bine, atunci cînd eşti nevoit să trăieşti într-o asemenea urbe, fără doar şi poate că nu mai poţi să fii un Napoleon şi nici măcar un Michey Mouse. Ca nimeni altul, Andrei Ungureanu ne înfăţişează o realitate care se zbate între, mă repet din nou, aspiraţii şi ratarea lor, între ceea ce se înfăţişează şi ceea ce percepem noi. Capacul de tinichea al unui borcan cu gem, din cauza aceasta, este văzut de poet ca un stăpîn al vieţii şi al morţii, iar noi sîntem, în opinia sa, nişte captivi ai unor întîmplări ridicole şi lamentabile. Sau, altfel spus, nişte "prizonieri" ai propriilor noastre reacţii.

Spre deosebire de literaţii realului/cotidianului/biograficului, Andrei Ungureanu nu-şi arogă vreun merit din ştergerea graniţelor dintre lucrurile majore şi cele minore. Pentru studentul Facultăţii de Drept a Universităţii "Ovidius" din Constanţa important nu este să decoperi absenţa diferenţelor între o conservă găsită pe stradă şi stelele care strălucesc deasupra balconului iubitei, ci să descoperi subiectul care vorbeşte despre toate acestea. Poezia lui Andrei Ungureanu pune în discuţie, aşa cum am mai spus, statutul subiectului vorbitor. În opinia sa, mă refer la cea care se poate întrezări în poezie, numai perceperea lucrurilor mai poate scăpa de pericolul manipulării şi falsităţii. Insistăm asupra acestei idei fiindcă ea este esenţială pentru înţelegerea lui Andrei Ungureanu, dar şi a poeziei tinere din Basarabia şi din România.

Tocmai de aceea, în poezia pe care o scrie Andrei Ungureanu nu numai realitatea îşi pierde statutul privilegiat. Dar şi denunţarea caracterului artificial şi contrafăcut al acesteia nu mai e chiar aşa de importantă. Andrei Ungureanu a înţeles, poate la fel ca şi alţi poeţi tineri din România, că nu descrierea realului sau denunţarea lui e importantă, ci numai perceperea lui. Pentru că "totul ar putea fi altfel", nici nu mai are vreo semnificaţie ceea ce este. Simptomatice mai pot fi doar reacţiile noastre faţă de, să zicem,"pulovărul tău nici alb nici gri" sau faţă de "copacii care alergau pe o parte/ Şi pe cealaltă parte/ a autostrăzii". Andrei Ungureanu îşi dă prea bine seama că "totul depinde de felul cum priveşti", adică "din exterior/ sau din interiorul tabloului". Numai privirea din interior mai poate supravieţui obiectelor care dispar. Ea este singura care mai poate conta atunci cînd vorbim despre realitate. Fără a fi solipsist, Andrei Ungureanu privilegiază reacţiile şi privirea.

Aşa stînd lucrurile, este mai mult decît considerabil efortul lui Andrei Ungureanu şi încercarea sa de a salva măcar ceva din această existenţă tragică. Ar fi bine să-i urmăm şi noi exemplul.

1