O tregedie antică

Orice nouă adaptare, pentru teatru sau film, a romanului Anna Karenina nu poate să nu stârnească interes. Povestea este complex etajată, cu permanente pendulări între intim şi social, drama erotică fiind integrată în criza de tranziţie ce marca procesul dureros de modernizare din epocă. Personajul feminin, fermecător şi inepuizabil, permite o largă varietate de demersuri interpretative. Alături şi nu mai prejos de Greta Garbo, Vivien Leigh sau Tatiana Samoilova, păstrăm în memorie pe Maria Botta şi pe Irina Răchiţeanu, admirate timp de mai multe stagiuni la rând pe scena Naţionalului bucureştean. Ca urmare, ne-am îndreptat cu grăbire spre Teatrul de Comedie, pentru a vedea spectacolul lui Sandu Vasilache, autor al adaptării şi regiei.

Sandu Vasilache transpune drama din social în mitic. Anna sucombă fiind sfâşiată interior de lupta dintre Eros şi Thanatos, prin care principiul plăcerii se înfruntă cu cel al morţii, nu din cauza defazajului între transformările cu mai multe viteze ale sectoarelor sociale. Eroina evoluează nu atât în relaţie cu cei doi bărbaţi ai vieţii ei, Vronski şi Karenin, cât raportându-se la un personaj colectiv, mut şi cernit, interpretat de studenţi de la UATC, care umplu scena cu compoziţii plastice expresive, sugerând implacabilitatea destinului şi omniprezenţa morţii. Se insistă asupra premoniţiilor legate de accidentul de la gară şi de visul cu mujicul, în detrimentul fundalului social. Scenele melodramatice - izbucnirea de la cursele de cai, revederea copilului abandonat - sunt păstrate intacte; în schimb, dispare în totalitate jocul de societate, atât de important în roman. Regizorul pare să treacă pe lângă Anna Karenina pentru a ajunge direct la Sonata Kreutzer, el fiind mai ales interesat de atitudinea ambiguă a lui Tolstoi faţă de sexualitate, pe care o priveşte ca sursă de energie vitală, dar şi ca păcat fundamental. În felul acesta, subiectul este scos din temporalitate şi tratat ca tragedie antică. Anna lui Tolstoi nu este însă nici Medeea, nici Clitemnestra. Ea este înrudită cu Nora şi cu Elida ale lui Ibsen, în timp ce, în versiunea Vasilache, ea pare verişoară bună cu Fedra lui Racine.

Interpreta Annei, Silvia Luca, este indiscutabil frumoasă la modul delicat. Ea concepe personajul din sensibilităţi tremolate, fiind parcă muiată într-un "hidrolat lacrimal". N-o vedem pe Anna cea cu apetituri sănătoase, pe femeia curajoasă, gata să sfideze societatea, nici pe emancipata dornică să nu rămână doar o hetairă de iatac. Pe Vronski însă, în interpretarea lui Dan Bădărău, nu-l vedem chiar deloc. Rămâne vag în amintire faptul că avea o nepotrivită codiţă la ceafă. În schimb, Vladimir Găitan este un Karenin interesant, convingător, energic, departe de figura convenţională a bărbatului necompetitiv sexual. În rolul lui Serioja, copilul are drăgălăşenii şi cabotinisme demne de Shirley Temple. Personajul colectiv este foarte bine condus, amintind performanţele de tip Purcărete. Păcat că ispitele mitizării au îndepărtat dimensiunile sociale ale dramatizării. Ne consolează gândul că, precum familiile, serile teatrale fericite seamănă între ele, în timp ce fiecare seară nefericită este nefericită în felul ei.

1