Trei cărţi

În măsura în care mulţi dintre noi urmează a însuşi un nou cod de lectură, adică, a învăţa din nou a citi, articolele de atitudine ale lui Susan Sontag, scrise pe la mijlocul anilor şaizeci şi devenite deja istorie, ar mai putea fi actuale, şi(sau) utile. Scriitoarea americană vorbeşte mult despre misiunea criticului şi despre funcţia criticii care "ar trebui să fie aceea de a ne arăta cum este ceea ce este şi chiar că este ceea ce este, mai degrabă decât să ne arate ce înseamnă", însă ar dori ca eseurile sale să fie considerate drept metacritică. Deşi primele "dovezi" de interpretare a operelor de artă au fost depistate în cultura antichităţii clasice, Susan Sontag ne propune "o erotică a artei" în locul hermeneuticii. O nouă sensibilitate care să nu fie afectată de hipertrofia raţiunii. Şi pentru ca intelectul să nu se mai "răzbune asupra artei", e nevoie să ne recâştigăm simţurile, căci atunci când interpretarea este substituită operei, noi trădăm arta. Aceasta ar fi una din sentinţele estetice ale teoreticianului revoltat care, evident, nu vrea să ne spună că opera literară nu poate fi supusă unui comentariu critic. În dependenţă de contextul cultural interpretarea constituie un prilej şi o modalitate de a reexamina valorile, dar, în alte circumstanţe, ea poartă semnificaţia unui fenomen retrograd. Rămâne numai de văzut cum efectuăm asemenea operaţii. Pledoaria lui Susan Sontag împotriva interpretării este şi ea, până la urmă, tot o interpretare.

În această carte sunt studiaţi opt scriitori care au avut curajul transgresiunii interdictelor, făcând, într-un fel sau altul, apologia răului: Emily Brontл, "ea a mers până la capătul cunoaşterii Răului"; Baudelaire, "nu imposibila statuie, ci statuia imposibilului a visat-o el"; Michelet, "unul dintre acei care au vorbit mai omeneşte despre rău"; William Blake, "unirea pe care a vrut s-o proslăvească era cea a Cerului cu Infernul"; Sade... "era posedat de pasiunea unei libertăţi imposibile"; Proust, "a avut până la moarte pasiunea pentru adevăr"; Kafka, "a vrut să fie nefericit ca să fie mulţumit"; Genet, "admit că a vrut Răul pentru o valoare spirituală".

Privilegiul literaturii este sfidarea şi, o dată recunoscându-şi vina, literatura şi scriitorul şi-o asumă, răul devenind un element indispensabil creaţiei, un mijloc de a expune pasiunea şi dorinţa de libertate. Iar aspiraţia la o "libertate vinovată" se defineşte aproape întotdeauna drept mişcarea decisivă în căutarea valorii care se situează dincolo de Bine şi de Rău. Răul îndreptat împotriva celui ce îl provoacă e un sistem închis în care scriitorul îşi transfigurează propria experienţă: denegarea realităţilor exterioare, excesul de indecenţă, punerea în lumină a culorilor păcatului în încercarea de a crea o operă de artă. Chiar dacă setea de viciu şi manifestarea deliberată a răului ar însemna o recunoaştere a binelui, este mereu pusă în joc viabilitatea adevărului moral.

Fost profesor universitar, actualmente unul dintre membrii Comitetului de lectură de la Editura Gallimard, Pascal Quignard e autorul a peste treizeci de titluri de romane şi de studii despre literatura veche şi muzică. Sexul şi spaima este rodul îndelungatelor investigaţii în materie de antichitate. Misterul unei epoci de mult apuse, imaginea relicvelor scoase de sub rămăşiţele de ruine acoperite acum aproape două mii de ani de lava Vezuviului sunt "descifrate" cu un deosebit rafinament spiritual. Trecutul ni se prezintă nu numai fascinant, ci şi sperie uneori. Romanii antici au ales spaima ca o formă de apărare de obsesia "sexului care nu se vede". Spaima statutară domina relaţiile sexuale la Roma, căci valoarea actului de dragoste depindea în primul rând de statutul celui care îl satisfăcea: matroana, curtezana, cetăţeanul, libertul, sclavul. Legătura dintre soţ şi soţie, de exemplu, era acceptată doar prin prisma fecundităţii, căsătoria ca o asociere de procreare, fidelitatea nefiind un sentiment conjugal, iar dragostea în căsnicie fusese taxată ca o victimă a desfrâului. Totuşi, în ciuda spaimei pe care o provoca rigiditatea normelor statutare, ele erau încălcate. Evoluţia de mai târziu a relaţiilor sexuale avea să confirme efectul temporar al acestor reglementări severe.

1