Luciditate şi miracol

Am văzut cât de asemănători sunt poeţii şi fizicienii.
Vintilă Horia

Este imposibil să încerci a gândi Universul (Infinitul, Timpul, Lumina sau absenţa acesteia etc.) fără o cât mai dezinvoltă şi permisivă stare de imaginaţie, de fantanstic, ba chiar de utopie, toate acestea fiind elemente constitutive sau doar stimulatorii ale unei supreme condiţii metafizice sau transcendentale care, scria Auguste Comte, înlocuieşte concretul prin ireal, crezând că lumea ar putea fi explicată prin abstracţiuni. (Anume că şi prin abstracţiuni, aş accentua, cutezând a merge în consensul postulatelor sus-amintitului filozof francez care a fost, de fapt, fondatorul şcolii pozitiviste, principiul de bază al căreia susţine că fiece individ trece necesarmente de la un stadiu teologic la unul metafizic, pentru a atinge, în fine, un stadiu pozitivist. Pe când ideea prezentei cosmograme e orientată în sens invers...) Prin intuiţie sau simţul nedisimulat al fantasticului, oamenii ca şi cum şi-ar depăşi datul virtual al fiinţei, plusându-i... perspicacitate. Dacă gândul rămâne blocat în faţa a ceea ce este dincolo de posibilitatea de potenţare a raţiunii umane, intuiţia, fantezia, analogia metaforică reuşesc să avanseze cât de cât în necuprinsul Enigmei (Absolute). La urma urmelor (mai bine zis, la începutul începuturilor), certificatul de origine al omului rămâne, totuşi, cel mitologic şi nicidecum unul pozitivist-autentic, confirmat prin probe indubitabile şi ştampilat la Starea Civilă a Eternităţii. Or, altfel zis, ca un joc indefinit al imaginaţiei umane, mitul şi ştiinţa, de-a valma, fac posibil acel infinitezimal (de parţial), dar permanent miraj al înaintării intuitive în misterul alcătuirilor cosmice. Anume că trăim şi miracolul şi fantasticul care ne duc, vag contemplativ (şi anevoios comprehensiv!), spre structuri potenţiale de dincolo de văzut-simţitul tributar contactului imediat cu realitatea. Pentru că intuiţia ar reprezenta o percepţie extrasenzorială. Şi pentru că doar de ea, de intuiţie, "ascultă" Sesamul criptomneziei zise: memorie tainică, genetică, ce deţine o apropiată informaţie cosmică.

De imaginaţie, fantezie, miracol, mister şi, bineînţeles, de intuiţie ţine şi metafora (nu atât ca figură de stil, ci ca mijloc de metacercetare) care, iată, de mai bine de două decenii nu mai este în atenţia deosebită a retoricii sau stilisticii, în schimb fiind "adoptată" şi cercetată de alte discipline, în cadrul cărora stimulează elaborarea unor ipoteze surprinzătoare, vorba fiind de ştiinţele cognitive, apoi de filozofie sau psihologie. (Chit că solicitarea metaforei în gnoseologie înseamnă cu totul altceva decât deserviciile pe care i le-a făcut structuralismul prin prejudecăţile de metodă ce puneau accentul pe rigoare, practicism şi... obiectivitate.) Iar filozoful Richard Boyd a şi analizat utilizarea metaforei în discursul ştiinţific drept modalitate de stabilire a accesului epistemic la semnalarea unor realităţi vag percepute sau încă insuficient conceptualizate. Să ne amintim că şi Lucian Blaga a fost preocupat de teoria axată pe rolul misterului în cunoaşterea umană, raţionând în linia filozofilor ce consideră că universul nu este, totuşi, raţionalizabil, în limita potenţelor spirituale umane. (După Michael Finkental, ideea blagiană e următoarea: "Există un orizont al misterului pe care nu îl vom atinge niciodată. Orizontul acesta este infinita barieră ce protejează transcendentalul de mintea noastră iscoditoare (cenzura transcendentală); cu cât ne apropiem mai mult de adevăr, cu atât se va îndepărta acesta de noi. Dacă acceptăm această imagine, absurdul este învins. Nu putem poseda infinitul, putem doar aspira spre el.") Aşadar, rămâne calea cunoaşterii sensibile, intuitive care, în mare, e şi cea a religiei; calea cunoaşterii prin credinţă care, precum remarca Vintilă Horia, nu le e străină nici unor celebri oameni de ştiinţă ai vremurilor noastre. Din alte puncte de apreciere, tendinţa de reorientare a gnoseologiei explică, revigorat, faptul că apetenţa omului pentru simboluri, inclusiv pentru cele religioase, nu e decât o discretă, dar mereu reconfirmată nostalgie pentru Eternitate; pentru ceva neobişnuit care poate fi considerat deopotrivă fenomenologie explicabilă (fie şi parţial) şi miracol (în conformitate cu un postulat al lui Tzvetan Todorov care susţine că noi trăim perpetuu un sentiment al fantasticului). Iar miracolul, ca fantasticul, este categoria estetic-filozofică "ce defineşte breşa pe care o creează inexplicabilul, iraţionalul, insolitul, neinteligibilul, straniul care irumpe în lumea reală", precizează Dicţionarul enciclopedic. Anume breşa şi irumperea presupun intercomunicarea ştiinţei cu credinţa, mitologia sau cu simpla metaforă. (Chiar dacă ar ţine de ceea ce nu depăşeşte valoarea unei "grosolane" aproximaţii, metafora nu poate să nu fie luată în calculul cercetării gnoseologice.) Fantezia, imaginaţia şi intuiţia noastră atenuează, amortizează "agresiunea misterului" (a inexplicabilului, "inadmisibilului", insolitului, supranaturalului) în lumea reală şi, în particular, în destinul "lucid" al omului. Doar astfel conştiinţa noastră nu se lasă definitiv "îngenuncheată" de presiunea afectivă a supranaturalului (supra-supraumanului). Vieţuim, simţim, visăm, aspirăm într-un caleidoscopic amestec de cunoaştere, necunoaştere, posibil, imposibil, speranţă, utopie, credinţă, presupunere, infinit, bucată (concretă!) de pâine, incertitudine, spaimă, bucurie, disperare etc. (poezie, nu?), "malaxate" deopotrivă de conştiinţă şi inconştienţă, de luciditate şi fantezie, de vis şi miracol... (Într-adevăr, acum, domnule Vintilă Horia, vedem şi noi cât de asemănători sunt poeţii şi fizicienii, teologii şi enoriaşii!) Aceasta ar fi, metaforic, dar şi... ştiinţific vorbind, paradoxala situaţie existenţială a omului contemporan (numit, de unii, postmodern), bântuit de frământări între "bariera universală ridicată în faţa gândirii utopice şi acel impuls imposibil de stăpânit spre utopie"(Steven Connor). Utopie, dar şi poezie. Pentru că, în definitiv, chiar dacă se creează impresia că memoria şi sensibilitatea lumii deja nu mai sunt în stare să invoce (creativ) sau să nască/renască mituri şi minuni, atât poeţii cât şi fizicienii (între inconştienţa naşterii şi, la unii, conştiinţa definitivei neantizări), în penultima clipă a lucidităţii sau... inspiraţiei lor pre-letale, trebuie să recunoască îndatoraţi că li s-a întâmplat, totuşi, o minune, un miracol, o Mare Taină: Viaţa de om.

1