Copacul Fowles

motto: "iar cuvintele sunt la fel de inutile, de silnice şi

uzate, pentru a fi în stare să surprindă realitatea"

Pentru a înţelege mai bine un autor şi scrierile lui, uneori e nevoie să revii asupra altor cărţi ale aceluiaşi autor, în care el îşi explică volumele anterioare. Un astfel de volum e şi Copacul de John Fowles. "Copacul" poate fi interpretat ca un roman autobiografic, ca memorii şi ca un eseu despre natură sau rolul naturii la Fowles. Aşa cum la Borges aceleaşi personaje şi motive circulă dintr-o povestire în alta, aşa şi natura în romanele lui Fowles creează un fundal extrem de important. Nu cred să existe vreun cititor de-al lui Fowles care să nu fi observat aceasta, personajul-natură făcând punte între scrierile lui Fowles.

Cartea începe cu amintirile din copilărie legate de figura tatălui său şi de grădina lui. El avea o mică grădină cu nişte copaci piperniciţi, însă bine îngrijiţi şi cu o roadă bogată. Această grădină era punctul sensibil al tatălui, fiind, practic, o parte a familiei: "Şi totuşi, ei depăşeau simpla noţiune de plante; numele, comportamentul şi caracterul lor se aflau pe picior de egalitate cu ale celor din familie". Fowles recunoaşte diferenţa mare dintre el şi tatăl său. Dacă tatălui îi plăceau ordinea, grădinile bine îngrijite, copilului Fowles îi plăceau sălbăticia şi fuga în pădure: "Când eram mai tânăr, senzaţia era acută. Furişatul în pădure însemna furişatul în rai". Fowles vorbeşte despre tatăl său ca despre ceva opus lui, amănunt pe care nu-l înţelege şi nici nu vrea să-l înţeleagă. După apariţia Colecţionarului tatăl său îi arată şi el un roman: "Romanul suna îngrozitor de forţat şi de depăşit - ştiam că nici un editor nu l-ar fi luat în seamă". Romanul era fals, ceea ce a găsit Fowles autentic în tatăl său a fost doar ceea ce a debitat pe patul de moarte: "Deodată a început să vorbească - o rafală ciudată de propoziţii sacadate, apoi tăcere. Spunea ceva despre un prieten care a fost ucis lângă el în timpul unui atac, şi totul era redat în termenii unui dialog între tata şi o a treia persoană care fusese şi ea de faţă. Nu-mi era adresat câtuşi de puţin, venea din starea de semicomă în care se afla. Nu făcea referiri la un timp anume; era din nou "acum" şi iar "acum", pentru veşnicie; infinit mai viu în acele frânturi de propoziţii disparate decât în orice scrisese - sau îmi povestise vreodată". Fowles observă însă şi ceea ce îi apropie: copacul. Chiar dacă tatăl său privea natura într-un fel, iar el în altul, atracţia amândurora a fost copacul, despre care afirmă: "haosul lui este întâmplător ordinea mea". Aici se termină partea legată de copilărie. Urmează un capitol despre om şi natură. Fowles vede oamenii ca pe nişte fiinţe izolatoare, care în loc să se apropie de ceea ce îi înconjoară încearcă să individualizeze totul, şi asta duce la diferenţiere şi îndepărtare. Toate astea sunt spuse cu dese referiri la opera sa: "În ultimii ani le-am tot repetat universitarilor care mă vizitează că pentru a afla cheia scrierilor mele, bune sau rele, aşa cum sunt, ar trebui să înţeleagă relaţia mea cu natura - era cât pe ce să spun, pentru motive pe care le voi explica ulterior - relaţia mea cu copacii". Acest "ulterior" des folosit creează pentru cititor o aşteptare, o bănuială de existenţă a unei surprize "mai ulterioare". Oamenii vor să ştie totul, să dea la toate un nume şi caută mereu o finalitate în relaţia lor cu natura. A clasa totul, a numi şi a face ordine în natură e o prostie, zice Fowles. Arta nu poate surprinde natura, iar ştiinţa nu o poate explica: "A stabili o relaţie cu natura este atât o artă cât şi o ştiinţă, aflată dincolo de simpla cunoaştere sau simplul sentiment". De aici pornesc deosebit de interesantele comparaţii şi constatări referitoare la literatură şi natură. Odată terminată, o operă e un produs finit şi de aceea ea nu va mai avea modificări. Natura-i însă o creaţie continuă, trebuie să-i simţi viaţa "de acum" ca s-o poţi înţelege. Fowles compară pădurile cu ficţiunea. La fel ca şi în ficţiune în pădure există locuri de citit şi locuri de necitit. De obicei în ficţiune, din mai multe cărări doar una e corectă, iar în păduri sunt o mulţime de poteci care pot fi şi corecte, şi incorecte. Şi sentimentele cititului sunt asemănătoare cu cele ale plimbatului - "durere şi desfătare". Iată o destăinuire interesantă de-a lui Fowles: "Nu-mi plănuiesc scrierile, aşa cum nu-mi plănuiesc plimbările prin pădure, urmăresc poteca ce mi se pare cea mai promiţătoare la un moment dat şi nu un anume itinerar prestabilit la intrare. Sunt cât se poate de convins că nu e vorba de nici un fel de raţionalizare sau iraţionalizare, post-factum; că, după ce am descoperit cât de la voia întâmplării scriu, acum dau peste drumul printr-o pădure necunoscută ca analogie". Acest fragment mi-a amintit de Magicianul, dar şi de Logodnica locotenentului francez. După aceste romane îţi dai seama că Fowles cunoaşte foarte bine tehnicile narative, el încearcă să le folosească pe toate simultan, de aici vin şi mai multele finaluri ale aceluiaşi roman sau alte tehnici interesante, cum ar fi reluarea subiectului în "Turnul de abanos" (subiectul "Magicianului") etc. Pentru Fowles literatura e foarte apropiată de natură: "Există un corolar spiritual al felului în care în mod curent despădurim şi denaturalizăm planeta noastră. În cele din urmă nu facem altceva decât să ne desfoliem şi să ne sărăcim pe noi înşine. Putem la fel de bine să începem să adunăm poezia lumii, vers cu vers şi volum cu volum, pentru a o arde pe un rug final, şi să ne imaginăm că după aceea vieţile noastre vor deveni mai bogate şi mai fericite". La sfârşit e povestită o călătorie în Codrul lui Wistman. Aici se află acel omniprezent "ulterior". Acest codru e descris prin absenţa descrierii: "El poate fi cunoscut şi vizitat doar de fiecare în parte şi numai în prezentul lui propriu; nu de tine prin mine, nu de orice tu prin orice eu; numai de tine prin tine însuţi, sau de mine prin mine însumi. Cele mai frecvente cuvinte în această parte a romanului sunt "straniu" şi "ciudat". Sfârşitul cărţii e şi sfârşitul acestei călătorii, e ceva asemănător cu cap. 12 din "Pseudo-kinegetikos" de Odobescu. Copacul e o cheie pentru comprehensiunea ficţiunii lui Fowles. Deschideţi uşa, nu rataţi această plimbare!

1