Aşadar, quo vadis?...

Aplicând acelaşi principiu precum în timpurile comuniste, guvernanţii de după nouăzeci, prin machiavelism, au făcut totul pentru a diviza societatea. Pentru a-i pune faţă în faţă pe intelectuali cu celelalte pături sociale. Şi o dată ce neamul nostru, cum bine se ştie, poate fi uşor manipulat, chiar cel mai paradoxal argument poate să "lucreze" în beneficiul "aleşilor" poporului.

După doar câţiva ani de "independenţă", cea mai mare parte a populaţiei începuse deja să o ducă din ce în ce mai rău. Trebuiau găsiţi alţi vinovaţi decât nomenclaturiştii neocomunişti care se strecuraseră cu multă abilitate în posturile de conducere ale republicii. "Soluţia" cea bună era să se devieze responsabilitatea pentru dezastrele care se făceau simţite în mai toate domeniile. Şi ţintele de bătaie au fost găsite: intelectualii sau, mai exact, scriitorii. Acest lucru s-a făcut nu numai pentru că noii-vechii guvernanţi se temeau că va veni timpul când vor trebui să dea socoteală, ci mai degrabă, după cum am mai spus, pentru a-i împinge pe scriitori în război cu toată lumea. Deoarece pericolul cel mai mare pentru parveniţii deghizaţi în democraţi numai de la ei putea să vină. Capetele de acuzare erau demne de teatrul absurdului: lumea o duce rău pentru că scriitorii au optat pentru oficializarea limbii române şi trecerea la alfabetul latin. Şi să vezi! această infamie a prins şi a dat roade incredibile. Scriitorii se făceau vinovaţi de toate relele care s-au produs pe această palmă de pământ.

Şi pentru a nu mi se incrimina faptul că am încercat să tratez parţial şi părtinitor acest subiect, căutând numai în alte zone ţapi ispăşitori, sunt nevoit să spun că la deteriorarea imaginii scriitorilor s-a lucrat nu numai din afară, ci şi din interiorul breslei. O seamă de confraţi care au dorit să facă politică "profesio-nistă" s-au compromis la modul cel mai lamentabil. Unora li s-a incriminat deturnări de fonduri, susţinerea structurilor mafiote, însu-şirea abuzivă de bunuri materiale, inconsec-venţă, trădarea intereselor naţionale ş.a., ei nereuşind, de cele mai multe ori, să se menţină în politică măcar la nivelul atins în literatură. Dacă acum câţiva ani, unii dintre ei invocau cu ceremonioasă mândrie faptul că n-au fost membri ai p.c., astăzi, înscriindu-se în diferite partide (care mai bine plăteşte!), ţin la disciplina de partid ca la ochii din cap. Unde a dispărut liberalismul pe care-l afişau acum zece ani? Rămân în continuare la opinia mea: un scriitor poate să facă politică (de multe ori chiar situaţia i-o cere!), dar numai nu politică de partid, care, până la urmă, va fi una meschină, de conjunctură.

Oamenii de creaţie aşteaptă (şi pe bună dreptate) de la colegii lor din parlament atitudini prompte şi argumentate, darea în vileag a faptelor cel puţin dubioase ale guvernanţilor, elaborarea unor proiecte de legi care, odată adoptate, ar revigora viaţa spirituală a societăţii, legi ce ar pune într-o lumină favorabilă condiţia intelectualilor. În acest context, o Lege de protecţie a culturii se impune în modul cel mai stringent. Ea a fost adoptată deja în multe ţări foste comuniste şi chiar foste sovietice, cum este Estonia. Această lege ar trebui să precizeze şi sursele de finanţare. E timpul ca şi la noi finanţarea culturii să se facă în bază de proiecte concrete şi viabile, nu la grămadă, ca în socialism. Se spune că există totuşi asemenea variante de Lege, dar care nu pot fi trecute pe ordinea de zi a parlamentului. Noi am dori să credem că anume aşa stau lucrurile. Bine, atunci cine sunt cei care blochează aceste iniţiative? Cine?... Ce motive (interese) diabolice îi condamnă pe scriitorii din parlament la tăcere? Oare toate uşile sunt blocate!? Poate e cazul să le mai forţăm un pic.

Dezagregarea care a cuprins societatea noastră pare să nu mai poată fi stopată, unde, cu excepţia structurilor mafiote, nimic nu mai funcţionează în mod normal. Parlamentarii, inclusiv cei ce se "trag" din scriitori, sunt tot mai acaparaţi de diferite jocuri politice de moment, "adulmecări" în culise.

Oficializarea limbii române, trecerea la grafia latină, tricolorul nici pe departe n-au rezolvat toate problemele societăţii. De ce scriitorii din parlament n-au susţinut într-un mod mai tranşant acţiunile CAIRO? Se impune şi astăzi, după mai bine de zece ani de la adoptarea ei, monitorizarea legii privind limba de stat în diverse sectoare. Aproape toată publicitatea la noi se face în limba rusă. Cine dacă nu scriitorii parlamentari ar trebui să impună un proiect de lege a lustraţiei şi a accesului la dosarele securităţii? Legi fără de care societatea noastră nu poate păşi pe calea democratizării. La acest capitol, în Europa de Est, doar Republica Moldova şi Belarus se fac a nu înţelege mutaţiile social-politice care se produc în statele din vecinătatea noastră.

Scriitorii din aşa-zisul "sfat al ţării" de la Chişinău tac. Se complac, probabil, în această postură şi îşi văd de problemele personale. În felul acesta, unele etichetări aduse scriitorilor la începuturile "suveranităţii moldave" cu totul arbitrar, astăzi, prin acţiunile unor colegi de-ai noştri din parlament, încep să poarte şi mult adevăr. Şi e foarte trist, pentru că această stare de lucruri afectează imaginea Uniunii Scriitorilor, planează peste întreaga breaslă a oamenilor de creaţie.

Aşadar, quo vadis?

1