|
pentru încă o seară nu voi ieşi - oricum nu vor băga de seamă
într-atât s-au obişnuit cu ideea că am ceva de dosit
poate vreo boală rară ori poate chiar vreo femeie
pe care o ţin ascunsă vederii lor mici. doar la gândul ăsta
mai pot surâde puţin iar dacă aş izbucni în râs ar însemna
să anulez atâţia ani de reţineri un timp discret în care chiar
inima îşi joacă plină de pudoare rolul ingrat al părăsitei
prăbuşită pe scări cu toată viaţa alergându-i furioasă în spate
şi nu fără o anumită cochetărie.
odihna veşnică şi-a strecurat în noi răstimpurile
cum ar fi spus acel necunoscut a cărui voce o asum azi
şi dacă nu voi spune că a economisi nu mai înseamnă defel
de la o vreme să nu cheltui înseamnă încă o dată că am oroare
de ceea ce mulţi ar numi deloc precis "a vibra".
când am vibrat eu în zile mai bune se schimba o parte
din faţa lumii doar că nu asta era lumea care se schimba
iar dacă a năpârli înseamnă pentru ei a se înnoi
lumea asta a rămas de tot veche. nu trebuie să vină
nimeni - şi nici să iasă - pentru ca să ştie cu toţii
că vor îmbătrâni aici cu tot cu visul lor despre un nou trup
şi ceruri noi. şi nu există nici măcar dracu' -
la lovitura asta chiar că nu se mai aşteptau. dacă ies
nu se schimbă nimic dacă rămân odihna veşnică
lucrează din plin
cu toate motoarele pufăind duhnind ca o lulea din care trage
neîmpăcată viaţa.
am câteva păreri despre viaţă
unii pretind c-ar sta şi ei în margine duşi de pe lume
cu mărăcini măcar în buzunar prin camere oarbe sub care
nu creşte nimic
dar i-am văzut în plin elan cum se opreau la stop
să-şi admire marele fesier şi burta cu zale zornăitorul colan
al curului care nu-şi mai încape în nădragi şi se închipuie
trompetă. ordinarii ca mine fac să nu iasă socoteala şi dacă
se întâmplă nevăzut să trec prin straturile lor aseptice
îi poţi vedea cum flutură din braţele brusc înmuiate ca şi când
şi-ar aminti că au zburat odinioară iar nasul lor obişnuit
cu aerul de gineceu le cade pe jos ca-n dreptul vespasienei populare.
de aici din fundătură îmi spun că arta ar fi ridicolă
dacă aceşti domni ar cunoaşte-o - noroc că-şi poartă
cu iscusinţă travestiul şi trece printre noi cu aerul şleampăt
al uneia care deşi o mare doamnă creşte acum găini
în fundul curţii şi vinde în piaţă legăturici de mărar.
lumea e discretă chiar şi sub fardul cu care o împodobesc
grimeurii şi pairii modei care bântuie neconsolaţi în plin hall -
am trecut pe acolo şi am văzut: e o pădure de sfori şi
la întrebarea cine-i sforarul toţi ridică din umeri. creierul
e ridicol când nu poate ateriza la punct fix şi dă vina
pe oameni. oamenii sunt simpli idioţi atunci când dau nume.
Idiot sau nu şi eu am câteva păreri despre viaţă.
principii în zona de război
acuma dacă tot ne bucurăm că plouă ascunşi în şanţuri muţi
să ştim măcar să suferim să trecem cu nepăsare
pe lângă cititor craniul său gol şi inima îndeajuns de caldă
să nu ne reţină - lumea de care într-adevăr ne pasă
va fi cândva a noastră
aşa cum viaţa noastră de azi posedă claruri de mare netulburată
de zgomotele înotătorilor de ocazie. sufletul sclavului
s-a-ntors şi domină pe câmpurile de onoare unde mereu se-ntinde
cineva şi moare
ce nu e poezie se târăşte pe genunchi şi coate cu mască pe care groaza
şi-a decupat un urlet mut
un întreg de sânge bate toba şi promite viaţa de apoi
este şi asta o glumă bună în zona de război. prin fumul proştilor
ce-şi caută scăparea e câte unul care n-a plecat
în căutarea a nimic nu e - surâzător îşi ştie bine forma
ruina minţii dezolarea
întors în vechiul spaţiu părăsit de toţi cândva sunt specia individuală
de speranţă plină unghiul acestui câmp
pe care-l face toba spartă şi-un rătăcit curând de soartă
nervi inumani amestecaţi cu unghii
anomalia inimii în timp ce duce bucata de pământ la buze
şi suflă peste buze moarte. ce este scris e terminat.
ei pot face tot ce vor cu sufletul
într-un moment de neatenţie aş putea înnebuni în poziţia culcat
biet creier dus pe picioare să nu mă mai ridic atunci
ar fi cel mai uşor
un filament paralizat pe spate răsucit viclean în cercuri
de nisipuri mişcătoare
în timp ce mă scufund cu lumea senzaţia că totuşi ceva
continuă să se ridice m-ar face să înalţ sprânceana până la un punct
să reuşesc cu uşurinţă să mă văd îmbrăţişat de altcineva
într-o vecinătate a oamenilor asemenea unor pietre aruncate
într-o apă liniştită atât de-aproape încât îşi rup undele una alteia
sufletul părăsit va striga după apă trupul cel puţin va primi
dar dacă pot fi în două locuri în acelaşi timp nedespărţit cu mine
şi aplecat spre stânga
la dreapta mea lumina se curbează şi Dumnezeu apare
pentru o clipă ca trecând recunoscător de departe
pentru acel efect de consistenţă dat de umbra feţei mele
în timp ce faţa mea cu adevărat e adânc îngropată ca-n palme
şi-atunci înseamnă că amintirea precede cu bună ştiinţă
ceea ce abia va fi (pentru că ei pot face tot ce vor cu sufletul)
întâi mireasma ploii şi apoi răcoarea morţii ca un cap
rostogolit şi mincinos de vreme ce nu mai iubesc
şi poate că m-au înşelat în timp ce-mi povesteau
că soarele va răsări şi mâine
bieţi muritori şi biete ipoteze care fac dintr-un creier scriitor
un creier oarecare.
o perfecţiune de procrastinator
dacă ar şti cât sunt de sleit de decăzut oamenii m-ar lovi
de îndată peste faţă cu o limpezime nesperată
şi provocându-mi durerea sau poate râsul n-ar afla niciodată
că mi-am propus anume să fiu vechi că noutatea
nu mă poate atinge de vreme ce am descoperit
cu mult timp în urmă că inima celei văzută în mulţime
asemenea unui bot de câine poate simţi la o distanţă
mai mare de şapte paşi o lovitură mult mai clară
mai seducătoare prin insistenţa cu care imită tic-tac-ul
clinic al catalepsiei al marii linişti unde se petrece
şi care-i sileşte pe cei grăbiţi deodată să-şi întoarcă ochii
ca în faţa unui pericol neprevăzut nu mai puţin apăsător
viclean la pândă cum uimiţi şi-l aminteau când de la o vreme
încetaseră să mai iubească.
tot astfel cum străbăteam cu o perfecţiune de procrastinator
imensul câmp pe unde rătăcim în căutarea apei
o rasă stranie îşi amesteca privirile şi anula cu gesturi
de neînţeles vibraţia comodă a cuvintelor
sculpta pe corpuri o nouă senzualitate fără nici o legătură
cu memoria plimba pe aer limbile unui gust
necunoscut şi darnic. eu spun cuvinte pot presăra imagini
dar voinţa care suflă în jarul tremurător al unei fiinţe
niciodată inutilă de vreme ce abandonată ea nu dispare
niciodată îşi suflă ritmurile nevăzute le-asmute
ca pe nişte câini în lanţuri şi presează o amintire ca aceea
în care avea şi chip şi nume oarba plutitoare
cu păr fluturător şi fals dar nu mai fals decât efortul
de a-şi ţine mâna în dreptul inimii pentru a înceta
să mai existe.
dacă ceva a obosit atunci s-o facă fără gestul care minte.
prăpastia cu ochi albaştri
felul discret în care am ieşit din timp din modă asemenea
unui bănuţ vechi pe care-l va culege din ţărână cerşetorul
certat de o viaţă cu Banca şi arhonţii ei
n-a fost întotdeauna nici măcar pentru mine atât de misterios
cum mai târziu s-a spus şi nu printr-un simplu epitaf -
cum o şi meritam - ci printr-o vagă propoziţie scrisă
pe un gard şi de nerecunoscut în lipsa vocii care o ţinea în viaţă
aşa cum sfoara face să trăiască vechiul cap al păpuşii
cu o nouă şi mincinoasă însufleţire. era o intrare
ca o ieşire poezia mea şi chiar şi vieţii mele i-ar fi surâs
o asemenea condiţie provizorie extenuantă de dorit totuşi
în toată desueta ei simplitate în nepăsarea cu care ignoră
labirintul - dar o prăpastie cu ochi albaştri cum a sugerat
cândva - se putea? - o femeie nu mi-aş fi putut închipui
vreodată nătâng crescut în atmosfera în câmpul dumnezeiesc
al acelui gând de neevitat pentru cei asemenea mie: spiritul
timpului este ca un ciclop suprauman având un singur ochi.
acum ar trebui să inventez altceva pentru că lumea mea se năruie
şi calmul meu este nimicit - era o iluzie şi dacă n-am ştiut
la timp să văd acum insist să ating cu stupoare o formă
care deschide unul după altul ochii albaştri ai unei oarbe
care n-a văzut în viaţa ei cerul. insist -
dar nu mai miros a poezie proaspătă ca un ţăran bătrân şi singur
îngropat de viu în pământul pe care trăia.
un adevăr de semne noi
nu sunt atent pe cât ar trebui la tot ce se divide poartă mască
în jocul sângeros al aparenţei
acel regret savant al vocii în schimbare un nod în gât tăiat cu nepăsare
am început abia la jumătate mereu călătorind
în punctul de intersecţie cu o viteză care mi-a permis
să depăşesc acelaşi chip văzut la geamul unei case repetat
cu insistenţa cu care mângâi un pântec de femeie nici vid nici carne
o pernă cu gust uşor sărat pe care-n viaţă adormim adesea
osteniţi după ce de-acolo cu gesturi ce nu ne aparţin ieşim
strigând la nimeni. nimeni nu răspunde. şi cu persistenţa
unui suflet captiv într-o măcelărie poate că las
să treacă prea uşor resturi de viaţă moartă prin carne
şi carnea mea e leneşă în amănunt cu moliciunea sclavilor
culcaţi pe fundul unei mări de mult moarte. nu sunt atent
pentru că nu îmi aduc aminte şi nu-nţeleg de ce m-aş agăţa
cu unghii false de trecut
aici n-a supravieţuit până azi nimeni sau cum ar spune
supravieţuitorul unui gând fals - şi pe aici a trecut moartea
un adevăr de semne noi ce se divid cu simplitatea unui cuplu obosit
ce-şi mai oferă doar sinteza mâinii masturbarea
intensitatea unui cântec devastat: nu-mi place să gândesc
în plină viaţă să retrăiesc penibil debutul clandestin
în plin avânt al trupului
eu mai degrabă dăruiesc cu lipsa de prevedere a unuia
ce-şi scapără pe iască darul
cu mâini de iască mâini inutile ce măcar atâta pot -
să strângă să sugrume tot ce din viitor vorbeşte
cu marea artă a simplităţii.
risc totul - eu cu ochi vorbesc dar tu cu ce auzi ureche?
|
Nicolae Coande
Inapoi la cuprinsul numarului