Trei cărţi

Călina Trifan, Canonul tăcerii, versuri, Editura Augusta, Timişoara, 2000

Cartea include atât versuri inedite, cât şi cele mai reuşite poeme, din plachetele anterioare: Adagio (1989), Soliloc (1992), Descărcare în egretă (1999). Prima remarcă ar fi că, din păcate, despre poezia Călinei Trifan s-a scris puţin, mult mai puţin decât o merită. De aceeaşi părere e şi prefaţatorul volumului, criticul literar Adrian Dinu Rachieru: " Nume consacrat, Călina Trifan are dreptul la o lectură atentă, integratoare circuitului valorilor româneşti, fără pusee filantropice ori griji paternaliste". Şi când te gândeşti că în cazul nostru nu ne ciocnim neapărat de un experiment tehnic sau esoteric greu detectabil, ci mai degrabă e pusă în joc o sensibilitate poetică încifrată.

De la o culegere la alta poeta îşi va lărgi aria resurselor livreşti, discursul câştigând în vigoare, devenind mai subtil, mai împlinit, dacă vreţi. Exigenţele pe care şi le-a impus chiar de la debut avea să le respecte neabătut: "jocului tău fără reguli/ nu-i pot fi credincioasă/ deşertul foii dă mărturii/ muza e greţoasă". Simbolurile lirice sunt plăsmuite ca nişte punţi spre o formulă ideatică sau spre un sens existenţial. Aflată sub tutela intelectului, poezia sa nu abandonează însă sentimentul, confesiunea, trăirile vii ce vor fi propulsate către cititor: "Atât de vie şi pentru viaţă/ că Eu şi cu Mine/ nu-mi sunt de-ajuns".

Călina Trifan nu face risipă de metafore, economiseşte cuvintele, versul e auster, aforistic, "izvoarele adânci/ arşiţa nu le seacă", scriitura fragmentată, dar nu hermetică, "ce-i palpabil - se destramă/ se încheagă - ce-i nevăzut", textele lapidare au substanţă şi rafinament. Pornind de la o asceză poetică probabil, Călina Trifan îşi anunţă, temporar, canonul tăcerii, - când îşi va scrie poemele fără cuvinte. Apoi, urmându-şi propriul îndemn, "rosteşte toate cuvintele/ de vreme ce există - / trebuie cineva să le rostească!", evident, va încălca acest canon. Altfel, ar fi prea trist.

Gheorghe Iova, De câţi oameni e nevoie pentru sfârşitul lumii, proză, Editura Paralela 45, Piteşti, 1999

Poet, prozator şi teoretician, Gheorghe Iova a scris o carte, care ar putea fi roman, proză, jurnal sau pur şi simplu text. Se insistă chiar de la început că personajul, alias autorul, nu se lasă "înghiţit" de carte, ci se vrea cu tot dinadinsul în afara ei. E destul de dificil să afli de ce un scriitor sau altul scrie, în ce-l priveşte pe Gh. Iova răspunsul pare a fi următorul: pentru a-l determina pe cititor la lectură, Gh. Iova scrie şi proză, şi eseu, şi poezie: nu e deloc puţin atunci când nimeni nu te obligă să scrii şi poţi renunţa oricând. Chiar dacă nu agreează story-ul ca atare, cartea relatează totuşi povestea unui om în devenire, povestea unui copil care "îşi lucrează demnitatea". "N-am acceptat umila condiţie sau ce-o fi fost sau ce mi s-a dat. Am avut dreptate să simt şi să-mi însuşesc un alt dat, o altă condiţie. Îmi place să mă mândresc. Aşa înţeleg, prin orgoliu, adevărul, dreptatea şi sinceritatea. Nu pot depinde de puterea cuiva de a mă înţelege. Nu pot, deci, să mă supun judecăţii altuia, atâta timp cât ştiu cât de bună este a mea sau că o am pe a mea." Astfel, protagonistul Gheorghe Iova, pentru viaţa lui "frumos trăită", l-a angajat pe scriitorul Gheorghe Iova să scrie o carte, pentru a prinde sfârşitul lumii. Ce va fi după? O nouă carte, probabil, căci viaţa şi scrisul rămân pentru Gheorghe Iova noţiuni inseparabile. E poziţia lui de scriitor, pe care el şi-o apără, scriind. Oricum, sfârşitul lumii, în viziunea autorului, va fi o "puzderie de începuturi", iar începuturile ne dau aproape întotdeauna o speranţă.

Tony Judt, Europa iluziilor, volum coordonat de Daciana Branea şi Ioana Copil-Popovici. Prefaţă de Vladimir Tismăneanu. Postfaţă de Dorian Branea, Editura Polirom, 2000

Volumul cuprinde transcrierea unui seminar susţinut la Fundaţia "A Treia Europă" din Timişoara de către Tony Judt, profesor de Studii Europene la New York University, precum şi articole din publicistica istoricului american de origine engleză. Din arborele genealogic al autorului aflăm, printre altele, că bunica lui Tony Judt provenea din Basarabia, de unde a fugit la începutul secolului, în perioada pogromului de la Chişinău.

Comentator avizat al pasiunilor politice europene, Tony Judt scrie un studiu despre istoria contemporană a continentului nostru, se arată însă sceptic şi pune sub semnul întrebării doctrina paneuropeană. Din această perspectivă Uniunea Europeană nu mai este o alternativă viabilă. Optează pentru statul naţional care, în cazul eşecului previzibil, în opinia sa, al proiectului federaţiei europene, şi-ar putea asuma promovarea valorilor democratice. Atunci când afirmă că modelul proeuropean este iluzia cea mare a sfârşitului de mileniu, expertul american nu intenţionează să-i descurajeze pe cei pentru care ideea de Europa nu e doar o metaforă sau o noţiune geografică. Poate uşor cinic, discursul său atestă o analiză dezinhibată, sprijinită de argumente lucide, pertinente, cum ar fi, de exemplu, absenţa interesului occidentalilor pentru acest spaţiu abandonat din sud-estul continentului sau ritmul demoralizant de lent al cooptării în structurile europene.

Pentru Tony Judt conceptul de Europa se defineşte ca o dimensiune care nu include, ci dimpotrivă, exclude. Unii sunt respinşi temporar, alţii - pe termen mai lung. Concluzia ce se desprinde de aici: există cel puţin două Europe: una care "este", alta care "ar vrea să fie". E o provocare, după mine, şi o şansă, în acelaşi timp, pentru cei care vor să fie.

1