Despre limitele cunoaşterii

Hărăzit tristeţii necontenitelor, dar niciodată deplin lămuritelor cercetări şi descoperiri necesare sieşi, spiritul uman este apreciat de pe poziţiile a două doctrine polarizate, una din ele fiind cea a filozofiei activismului (Suntem în stare să transformăm lumea, natura!) şi, cealaltă, a filozofiei criticismului (Nu putem face nimic; în cuprinsul cosmic suntem insignifianþi...). Aşadar, unii savanţi mai cred încă în rolul privilegiat al omului la scară universală, definit, spre exemplu, de Basarab Nicolescu drept "verticalitate conştientă şi cosmică a Străbaterii simultane a diferitelor niveluri de Realitate", astfel umanul ajungând transnatural, capabil, parcă, de a auto-transcendenţă. Pe de altă parte, relativitatea cunoaşterii sau dubiul referitor la faptul dacă omul poate descoperi barem ceva din consistenţa Adevărului absolut, i-a încercat încă pe marii cugetători ai antichităţii, printre ei fiind şi Platon (sec. V-IV î. Hr.), care considera că ştiinţa nu are o valoare generală, ci nu e decât o opinie; un anumit fel de opinie. Astăzi, ar putea redeveni popular şi Carneade din Cirene (c. 214-129 î. Hr.), cel considerat fondator al Noii Academii Platonice, promotor consecvent al scepticismului, ce nega posibilitatea de a cunoaşte adevărul, afirmând că noi, pământenii, pururi vom rămâne doar la stadiul posibilităţilor (de unde şi numele de probabilişti). E aici o idee ce apare reformulată, peste vremuri, în Epistola a doua către Timotei a Sf. Apostol Pavel (3/7): "Mereu învăţând şi neputând nicicând să ajungă la cunoaşterea adevărului". Astfel că volitiva sintagmă cu mersul până în pânzele albe n-ar fi decât o metaforă oarecare, înduioşător de naivă.

Cu toate astea, nu e lipsit de temei a constata cã, periodic sau... pe alocuri, lumea face exces de lăudăroşenie în ce priveşte gradul ei de progres ştiinţific, în realitate păstorind doar o nălucire arogantă ce o face să nu recunoască, deocamdată, că ea, lumea, cunoaşte foarte puţin. E aici înfumurare şi pseudoştiinţă ce dau iluzia că ştim ceva chiar atunci, când nu ştim mare lucru, precum spunea Anton Dumitriu. Iar ceea ce ştim, totuşi, rămâne mereu indistinct conştientizat, vag-imprecis formulat ºi imposibil de... asumat (în vederea unui... cosmo-asalt!). Pentru că infinitudinea dezamorsează orice concept ce s-ar vrea operaţional în universalitate-cosmicitate-transcendenţă; concept existent în limitele potenţialităţii cognitive umane care, de altfel, se ºtie, nu e prea performantã. Omul nu poate sã nu conºtientizeze cã între el ºi... infinit (absolut) există un înspăimântător abis noţional care nu va putea fi nicicând explorat. Dincolo de domeniul experienţei în perpetuă extindere, dincolo de oricare cantitate de informaţii dobândite de omenire, ca şi cum intact, virgin rămâne-va abisul posibilelor revelaţii gnoseologice; abisul, ca un mormânt al ceea ce încă nu s-a "născut" şi etern nu se va "naşte" drept revelaţie şi revelare ce i s-ar întâmpla spiritului uman, drept conştientizare a adevărurilor ultime, absolute adică. Astfel, cunoaşterea (foarte parţială, infinitezimală) şi imposibilitatea cunoaşterii (totale) coexistă în conştiinţa lumii ca o concomitenţă a unor teze şi a categoricelor contrarii ale lor. Atare stare de fapt a devenit şi mai obsedantă după câteva decenii de trâmbiţări ale unui pozitivism triumfalist, de pedalare gâfâitoare pe aşa-zisa revoluţie tehnico-ştiinţifică, în consecinţă renăscând interesul pentru metafizicã ºi transcendental. E ca ºi cum s-ar demistifica frazeologia liberal-pragmaticã (pentru cã cea comunist-pragmaticã ºi... programatică a căzut de la sine). Tehnico-ştiinţificitatea (să-i zic aşa!) se află într-o abisală criză, aceasta însemnând că înseşi ştiinţele pozitive se află în recesiune, ceea ce, după Edmund Husserl (în "Filozoful-rege?"), nu înseamnă altceva decât că autenticitatea, exactitatea lor, întregul mod de a-şi concepe sarcina, precum şi felul în care şi-au elaborat metodicile au devenit îndoielnice. Când filozoful ori savantul (rege?) este chinuit necruţător de conştiinţa indemonstrabilului şi de imposibilitatea de a se cunoaşte fondul naturii fizice a lumii (cosmosului), cum să mai vorbească el, precum vorbea, despre măreţia (miciurinistă!) a cunoaşterii umane? Paradoxal, însă noile şi tot mai "importantele" descoperiri ştiinţifice (inclusiv clonarea), datorate omului, adică, au însemnat şi înseamnă, parcă, restrângerea influenţei personalităţii umane, reducându-i acesteia din importanţă în faţa a ceea ce se presupune, ca infinit, dincolo de orice înaintare în cunoaştere. Ar fi vorba, deci, de acea regresus ad infinitum (o operaţie fără sfârşit) în baza căreia, oricât va dăinui (fie şi veşnic!) omul, lui totdeauna îi va fi dată o cunoaştere perpetuă, necurmată, mereu în "progres", însă niciodată definitivă. Altfel spus, avansând oricât în tot noi şi noi "spaţii informaţionale", cunoaşterea umană e predestinat limitată. Impulsurile, motivaţiile şi principiile ingineriei universale vor fi în vecii vecilor dincolo de posibilităţile noastre cognitive, în afara esenţelor ultime ale lucrurilor. Sau, în această perpetuă înaintare în cunoaştere, dar nicicând una definitivă, avem a-i da dreptate lui Decartes (1596-1650), care constata: "Mi se părea că nu am avut alt folos, încercând să mă instruiesc, decât acela de a fi descoperit din ce în ce mai mult ignoranţa mea", concomitent părându-ni-se de-a dreptul năstruşnică ideea lui Leibniz (1646-1716) despre o enciclopedie care să fie cheia "tuturor ştiinţelor". Pentru că raportul dintre ceea ce ştie omenirea şi ceea ce nu ştie şi nu va şti niciodată (ignoramus et ignorabimus) este cel dintre ceva (extrem de!) finit şi altceva Infinit. Plasată în acest Infinit "ermetic", de ne-descifrat ("nici un tunel spre tainele terminus", spune poetul), existenţa omenirii ar părea fără sens, deoarece ei nu-i sunt dezvăluite adevărurile fundamentale, primordiale. Etern (sau, mai bine zis, atât cât va dura), omenirea va fi ţinută în şahul aproximărilor, ne-deplinătăţii, insuficienţei. Ca şi cum ar trăi într-o semiconştiinţă (sau: semiinconştiinţă) cosmică.

Dar chiar şi în dramatica acutizare a incertitudinilor intelectuale în epoca modernă, cine ar putea curma speranţa că totuşi, odată şi odată, peste conştiinţa umană va pogorî harul providenţial, care o va dez-limita şi lumina asupra menirii şi semnificaţiei Totuumului cel fără început şi fără de sfârşit? Şi de ce ar încerca cineva sau Foarte Cineva să trezească omul din speranţă, ca din vis, spre a-i citi din Ecclesiasticul solomonic acel întristãtor Vanitas vanitatum?...

1