O lecţie de Armonie

Când aveam patru-cinci ani obişnuiam să-mi fac timp pentru pensule şi hârtie, aşa că puteam să desenez tot ceea ce simţeam. Tatăl mei mi-a dăruit o bucată de carton maro, obişnuit, un pahar cu apă şi o pensulă fină şi mi-a spus: acestea sunt lucrurile de care avem nevoie. Ca să-şi dovedească vorbele, a luat pensula umedă şi a schiţat cu ea un peisaj pe carton. Când aproape a terminat, atingând cu pensula colţul desenului, suprafaţa desenului pe care-l făcuse începuse să se decoloreze. Pentru mine, peisajul nemărginit a rămas ca un simbol al existenţei umane. Înţelegerea e limitată, posibilităţile noastre sunt nelimitate.

La Academia de Muzică din Tallinn, unde tatăl meu lucra, era numit Maestrul Armoniei. Acest fapt nu a încetat niciodată să mă amuze fiindcă era un tip coleric, un înfocat fumător şi un alcoolic, toată viaţa sa fiind, deci, în opoziţie cu sectio aurea, punctul balanţei pendulului pe care el, ca un admirator al culturii greceşti, îl apăra cu ardoare. Mai târziu am înţeles că esenţa armoniei este în năzuinţă, nu în experienţă, - în mişcarea fără sfârşit, în aşezarea unei noi balanţe în orice moment al existenţei - sau poate cercetarea, experienţa poate fi posibilă doar prin năzuinţă - ca atunci când înfrunţi valurile cu un surfboard.

Nu-i aşa că ceea ce numim frumuseţe este, în mod normal, graţia? Graţia - atât de diferită la tigru şi gazelă - este născută prin priceperea sigură a propriei noastre conştiinţe şi cunoaşterea lumii, prin corecta evaluare a şanselor noastre şi folosirea lor întru întreg. Graţia poate doar increa drumul preciziei care, la rându-i, va increa fără limite. Ea este puterea inteligenţei, spiritul întreprinzător care reuşeşte prea puţin, capacitatea de a recunoaşte necesarul, curajul de a da frâu liber excesului. E născută din adevăr şi din toate posibilităţile şi ieşirile ce ni se oferă. Un copil crede în mod normal pentru că el nu are experienţa dezamăgirii. Un pilot crede datorită experienţei, fiindcă se ştie în siguranţă. Un îndrăgostit crede, iubeşte şi speră în ciuda tuturor lucrurilor, riscând totul. Dragostea orbeşte frica, aşa cum frica orbeşte dragostea, ele excluzându-se una pe cealaltă. Încrederea îndrăgostitului este marea expresie a umanităţii, este ceea ce constituie supremaţia graţiei, percepţia omului în lume, a fragilităţii şi destinului său.

O antologie a mea este numită Zilele Graţiei (Armvaeg). Este un termen legal marcând timpul anunţării pedepsei capitale şi a rezultatelor ei. Întreaga existenţă poate fi definită ca zile ale graţiei - în aşteptarea morţii, dar nu a momentului acesteia. Născându-ne în afara dragostei suntem născuţi, în acelaşi timp, pentru dragoste; timpul, a cărui lungime n-o ştim, dar cunoscându-i adâncimea, ne oferă o şansă a realizării dragostei făcând lucruri bune - în cele din urmă, năzuind spre ceea ce considerăm noi important şi valabil în orice moment dat.

Spre sfârşitul vieţii, când tatăl meu şi-a pierdut ambele picioare şi posibilitatea de a-şi mişca mâna dreaptă, şi-a reparat pianul cu mâna stângă. Nopţile, torturat de fantomele durerii ce nu-l lăsau să doarmă, a creat probabil cel mai mare opus al vieţii sale. Şi în timpul zilelor el admira peisajele fără sfârşit ale imaginilor ce le urmărea din balconul apartamentului unde locuia. Pentru tatăl meu, orice schimbare, cât de mică ar fi fost, - o pasăre trecătoare, ploaia ce bătea în geam - era o reuşită fantastică. L-am înţeles mai târziu, când pachetele cu fotografii au început să semene cu bucata aceea de carton din copilărie. Când nu există spaţiu, timpul devoră.

Pe patul morţii, tatăl meu mi-a ţinut mâna simţindu-şi sufletul în voia trupului. Ultimele lui cuvinte, rostite cu ochii aproape închişi, au fost: "Sus... sus..." Apoi, ghicind, am înţeles: când nu mai există timp, spaţiul devoră.

Traducere de Cristina CÂRSTEA

1