O istorie a literaturii japoneze

O carte utilă pentru înţelegerea literaturii nipone este Istoria literaturii japoneze de Shuichi Kato. De dimensiuni impunătoare (în transpunere românească lucrarea însumează peste 1300 de pagini), istoria lui Shuichi Kato (tradusă din japoneză de Kazuko Diaconu şi Paul Diaconu, cu un interviu al autorului pentru cititorii români şi o prefaţă de Nicolae Manolescu, Ed. Nipponica, Bucureşti) îşi propune mai mult decît înregistrarea autorilor şi operelor (deşi, trebuie remarcat, cantitatea de informaţii înmagazinată e imensă): ea urmăreşte să releve liniile de evoluţie ale literaturii japoneze, caută să pună în evidenţă spiritul, atît de particular, al acesteia. Lucru cît se poate de profitabil pentru cititorul european. Pentru că, chiar dacă este interesat de cultura japoneză, chiar dacă a luat cunoştinţă de ceea ce s-a publicat din şi despre literatura niponă în limbile care îi sînt accesibile, cititorul occidental descoperă în această vastă panoramă nu puţine necunoscute. În cele din urmă, caracterul unei lucrări de acest gen nu poate fi decît unul de iniţiere. Îndeplinirea unui asemenea rol determină modul în care autorul îşi concepe tratatul. Relevînd principiile după care şi-a realizat lucrarea, Shuichi Kato mărturiseşte că nu a fost niciodată de acord cu istoriile literare care se mulţumesc să inventarieze nume şi titluri de opere. "Istoria, în general, nu este o succesiune de evenimente de-a lungul timpului, ci o tendinţă care se exprimă în raporturile dintre diferite evenimente din trecut". Căutarea acestei/acestor tendinţe devine scopul cărţii şi de ea beneficiază cititorii occidentali, introduşi astfel în problemele specifice ale literaturii şi culturii japoneze. Shuichi Kato ne oferă o istorie globală a literaturii japoneze. Astăzi nu sînt puţine cazurile în care istoriile literare prezintă fragmentar intervale mai lungi sau mai scurte dintr-o literatură. Astfel de lucrări nu pot pune însă în evidenţă evoluţiile literaturii respective, deci nu sînt adevărate istorii; pentru a avea o istorie autentică e nevoie de evaluarea unei literaturi în întregul ei. Imperativul integralităţii îl determină pe autor să includă în istoria sa şi ceea ce japonezii au scris în chineza clasică. Prin origini şi prin trăsăturile ei caracteristice limba japoneză e mult diferită de chineză; dar, la începuturile ei cultura japoneză neavînd încă un instrument lingvistic de nivelul chinezei clasice, o adoptă, la fel cum literaturile europene au adoptat într-o perioadă latina (sau, în estul continentului, slavona). Spre deosebire de literaturile europene însă, această dualitate (creaţie în limba naţională - creaţie într-o limbă literară împrumutată) durează în cultura japoneză pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Timp de mai bine de o mie de ani japonezii şi-au exprimat aşadar gîndirea juridică, filozofică, ceea ce ţine de teorie la modul general în chineză. Dacă ar fi procedat ca istoricii literari care l-au precedat, mărturiseşte Shuichi Kato, şi ar fi luat în consideraţie exclusiv ceea ce a fost scris în japoneză, ar fi fost nevoit să se ocupe doar de poveşti de dragoste şi de literatura problemelor psihologice, lăsînd deoparte ceea ce privea "structura lumii, marile probleme fundamentale ale vieţii şi ale morţii, ale condiţiei umane". Deşi "de-a lungul întregii lor istorii, japonezii şi-au exprimat gîndurile nu atît în sisteme filozofice abstracte, speculative, cît în lucrări literare concrete", o astfel de restrîngere ar fi fost fără îndoială păgubitoare.

Printre atîtea realităţi culturale insolite, cititorilor occidentali li se vor părea probabil familiare genurile literare japoneze despre care s-a vorbit ceva mai mult în Europa şi în America, teatrul nô şi poezia de tip haiku. După parcurgerea istoriei literare a lui Shuichi Kato realizezi însă că locurile comune transmise în Occident în legătură cu culturile orientale deformează deseori realitatea pînă la a o face de nerecunoscut. Şi înţelegi, pe de altă parte, că literatura japoneză e mult mai bogată decît teatrul nô şi haiku-ul. Semnificativă este şi consemnarea efectelor pe care le au asupra literaturii religiile, în general factorii spirituali extraliterari. Autorul nu este un adept al materialismului istoric sau un pozitivist care stabileşte legături mecanice între fenomenele extraliterare şi cele literare, dar nici nu se izolează în teorii estetizante, care exclud ideea existenţei unor sugestii externe asupra faptului artistic. Cunoaşterea literaturii japoneze se îmbină astfel cu o remarcabilă introducere în universul spiritual nipon. Modul în care a influenţat arta literară budismul, gîndirea zen, de pildă, e prezentat într-un mod remarcabil. O linie de evoluţie nu mai puţin interesantă este aceea care apropie arta japoneză, literatura în special, de cultura occidentală. Procesul occidentalizării are o evoluţie rapidă şi spectaculoasă. Scriitorii niponi sînt traduşi astăzi, cu succes, în lumea întreagă şi există chiar autori japonezi care scriu în engleză. Dar asimilarea valorilor lumii occidentale, incontestabilă, nu a condus la pierderea inconfundabilei note specifice.

1