Realismul epocii postmoderne

Vom păşi în curând în mileniul trei şi este firesc să ne întrebăm acum ce metamorfoze va suferi proza românească şi de aiurea în noul mileniu. Altfel spus, ce proză se va scrie după "moartea postmodernismului"? Mai mulţi scriitori au şi lansat deja nişte supoziţii în acest sens. Premisa de la care pornesc aproape toţi este că nu se poate scruta viitorul fără o analiză pertinentă a momentului actual. Volumul de debut al ieşeanului Dan Lungu îmi oferă, cred, suficiente motive pentru a mă pronunţa şi eu în legătură cu viitorul chip al prozei noastre. În opinia mea, aşadar, e de domeniul evidenţei faptul că postmodernismul, cel puţin la noi, încă nu a "murit". Cei care se grăbesc să-i proclame cu surle şi trâmbiţe decesul nu-şi dau seama probabil de viabilitatea malaxorului postmodernist, care a absorbit şi a topit în interiorul său toate stilurile, curentele, genurile anterioare. Se poate cu uşurinţă constata că paradigma postmodernistă este încă una dominantă astăzi, însă nu se poate să nu se observe totodată şi faptul că în epoca postmodernă se scrie şi o proză care nu respectă tiparele/clişeele postmoderniste, o proză "realistă" care nu trebuie confundată cu "noul realism postmodernist" (Carmen Muşat). Ce am în vedere? Nimic altceva decât simplul fapt că există astăzi o proză care se întoarce la realitate, la cotidian, fără a ne obosi însă cu explicaţii savante/aluzii subtile despre cât de dificil este să cunoaştem realitatea. O proză simplă, nu simplistă, care renunţă la autoreferenţialitate (pentru că nu o interesează modul în care realitatea e viciată de limbaj sau de ficţiune), o proză care nu mai este materialistă (pentru că se ocupă doar de real, nu şi de discursurile care îl comentează ca, de exemplu, romanul de tip balzacian şi reţetele sale consacrate), în sfârşit, o proză care nu copie realitatea, dar care renunţă la sofisticatele procedee postmoderniste pentru a ne face mai atenţi vizavi de ce ne înconjoară. Realismul epocii postmoderne - aici cred că trebuie să-l repartizăm pe Dan Lungu - nu înseamnă însă o revenire la realismul clasic, cu toate că el are multe similitudini (mai mult la nivelul temelor şi motivelor) cu un Cehov sau un Caragiale. În primul rând, chiar dacă ambele realisme au motiv preferat (nenorocirile funcţionarului mărunt, a insului banal, insignifiant), realismul postmodern ne descrie, totuşi, o altă lume (din câte ştiu, buldozerele au apărut după moartea lui Cehov). În al doilea rând, realismul postmodern, deşi dezavuează multe din trucurile postmoderniste, preia modalitatea postmodernistă de relaţionare a naratorului cu personajele sale. Influenţa postmodernismului este şi mai mare în cazul unor autori care scriu atât texte postmoderniste cât şi texte realiste (Bedros Horasangian, de exemplu). Suntem, aşadar, martorii unei competiţii nedeclarate între postmodernism şi realismul contemporan, şi nu este exclus ca ultimul să câştige într-un târziu lupta. Faptul că asemenea tineri talentaţi ca Dan Lungu, tineri familiarizaţi cu toate achiziţiile postmoderniste, se situează totuşi de partea realismului postmodern dă de gândit. Autorul ieşean a înţeles, se pare, că strategiile postmoderniste au început să plictisească, că ele s-au canonizat, că există o saţietate de literatura care "nu mai are nimic de-a face cu realitatea". Debutul lui Dan Lungu este unul remarcabil pentru că tânărul scriitor nu îmbrăţişează cu frenezie tehnica şi ontologia postmodernistă, ci le foloseşte doar în măsura în care acestea acordă prozei un surplus de autenticitate. Ceea ce îl apropie pe Dan Lungu de postmodernism este modul în care îşi concepe naratorii şi personajele. "Azi, sau oricine este erou, sau nimeni nu este erou. Eu optez pentru oricine", spunea undeva prozatorul american John Updike. La fel procedează şi Dan Lungu. Personajele sale sunt un buldozerist, un portar al unui cămin de familişti, un hoţ, nişte ostaşi care "prima zi mătură frunze, a doua zi mătură frunze, a treia zi mătură frunze", un copil, un cuplu erotic nefericit. Personajele lui Dan Lungu sunt prizonierii cotidianului, ele nu sunt în stare să se sustragă "faptelor mărunte, neînsemnate, flecuşteţelor", iar ceea ce le caracterizează în primul rând sunt obsesiile derizorii, suficienţa, făţărnicia, inconştienţa. Viaţa e un spectacol deopotrivă tragic şi comic, insinuează autorul, spectacol în care se amestecă indiscernabil "lucrurile mari şi mici". De fapt, dacă stai să vezi care sunt lucrurile importante pentru personajele lui Dan Lungu, te umflă râsul. Iată şi un exemplu elocvent: "Ziarul strecurat pe sub uşă, cafeaua ţopăind în ibric, feliuţele de telemea, mirosul de ouă prăjite şi pâinea cea de toate zilele îi confirmară bănuiala că fericirea există". Nişte personaje, deci, care se complac în nimicnicia lor, nişte ostatici ai sistemului social şi ai propriilor prejudecăţi, incapabili de a reflecta asupra condiţiei umane. Maximumul de care sunt capabili este să aibă revelaţia faptului că "azi eşti sănătos, voinic, bei cât un viţel şi nu ţi-e rău, iar mâine, pac! degetul! "Tu mori!", şi tu imediat mori." Nişte personaje egoiste, insolente, ipocrite, dar şi blajine, joviale, în funcţie de circumstanţe. Sunt incredibil de autentice, convingătoare, anume datorită împotmolirii lor în mlaştina cotidianului. Este normal, prin urmare, ca naratorii lui Dan Lungu să fie (auto)ironici şi maliţioşi. Talentul autorului ieşean rezidă mai cu seamă în uimitoarea sa capacitate de a creiona în două-trei propoziţii un caracter. Iată, de exemplu, cum ne este descrisă mama unui mort: "O femeie stafidită veni cu o tavă cu păhărele şi servi pe fiecare. "Sunteţi colegi de-ai lui?", întrebă ea în şoaptă, ca şi cum ar fi fost răpusă de durere... "Haideţi să scoatem sicriul!", adăugă cu vocea îndulcită".

Debutul lui Dan Lungu este, fără îndoială, unul de excepţie. El anunţă apariţia unui prozator valoros, care de acum încolo nu mai are nevoie de prezentări. Îi vom urmări cu interes evoluţia.

1