Dincolo sau acolo? (II)

Oare magismul "consistenţei" cosmice, universale exclude haosul drept spaţiu fără semnificaţii coerente? Probabil, răspunsul s-ar situa undeva dincolo de pesimism şi optimism, dincolo de neadevăr şi adevăr, stare care, e de presupus, este foarte apropiată de cea numită de sus-amintitul teuton al filozofiei, Nietzsche, "dincolo de bine şi de rău". Şi, iarăşi e de presupus, - dincolo de diferenţa faţă de adevărul sau non-adevărul enunţului legat de absolutismul suveranităţii divine. Un răspuns, ca o nepotolită revenire a convingerii că nu există finalitate care să dezlege Taina tainelor şi să mântuie de ea raţiunea şi intuiţia umană. Omul dintotdeauna va rămâne iremediabil obişnuit cu vulgarele concepte de: Început (Facere), Sfârşit (Apusul Lumii), Timp, Taină. Cu ce şi prin ce le-ar putea substitui?

Dar să insistăm puţin asupra conceptului (sigur, şi el rudimentar) de Dincolo, însă nu un dincolo nietzschean, ci unul lansat de Berdiaev, care susţinea că "filozofia este ieşirea cognitivă din datul universal, iluminare care depăşeşte necesitatea universală". În acest verb al mişcării - depăşeşte - se află, consider, implicita sinonimie a acelui dincolo luat aici în discuţie. Însă încerc să mă îndoiesc de imbatabilitatea aserţiunii lui Berdiaev: în raport cu ce putem verifica obiectivitatea cognitivă a filozofiei dincolo de datul universal? Aici, pare să se fi confundat filozofia cu fantezia...

Apoi, acelui dincolo nietzschean şi acelei depăşiri berdeaieviene li se alătură, cuminte şi nepretenţios, dar şi el dramatic-interogativ, un simplu acolo enunţat de Pascal: "Când privesc mica durată a vieţii mele, absorbită în eternitatea precedentă de cea următoare, micul spaţiu pe care-l umplu şi chiar îl văd, îngropat în infinita imensitate a spaţiilor pe care le ignor şi care mă ignoră, mă înspăimânt şi mă mir că mă văd aici decât acolo, căci nu există vreo raţiune pentru ce aici decât acolo, pentru ce în prezent decât altădată. Cine m-a pus? Din ordinul şi conduita cui acest loc şi acest timp mi-au fost destinate mie?" - întrebările acestea freamătă a nostalgie pentru timpul în stare pură de până la Geneză şi nedeclarata încă de el, filozoful, teologie a temporalului sau chiar provizoriului absolut, presupun eu... În ceea ce priveşte nemijlocit acel Dincolo sau Acolo, ele mi se înfăţişează ca o misterioasă vibraţie a diafragmei spaţiilor mereu în expansiune, înţeleasă de noi drept obsesie ANONIMĂ a infinitudinii ce ne dă senzaţia de nepătruns, de neînţeles, ca formă sau... informă. Adică, în toate - loc (spaţiu) şi timp - se presupune, în extindere, lumea (viaţa) de la potenţialitatea ei informă, doar ca energie, spre eventuala (posibila) sa individuaţie într-un infinit număr de fiinţe şi "forme", ca tainice principii de vitalitate (divinitate? materialitate?...) Sau ca principii de bază în interogaţia lui Heidegger care căuta fiinţa fiinţării; interogaţie categorică, un fel de ori - ori: "De ce există ceva şi nu nimic?" - e anume întrebarea ce are o afinitate (fie ea oarecum subiectiv-poetică) decalată cu "dovada ontologică" a lui Anslem de Canterbury, dovadă ca şi cum "evidentă" în imposibilitatea de a se da un răspuns de către atei atunci când aceştia sunt ispitiţi cu: "Bine, dacă puneţi la îndoială existenţa lui Dumnezeu, despre a cui existenţă (vreţi) să vorbiţi?"

Referitor la enunţurile despre existenţa sau inexistenţa Marelui Anonim=Fondului Anonim=Dumnezeului Cerurilor şi Pământului, fapt ce nu poate fi nici demonstrat, nici infirmat, Ernesto Sabato susţinea conciliator că: "Un spirit religios nu e neapărat cineva care crede în Dumnezeu, ci cineva care trăieşte preocupat şi frământat de această problemă". E şi aici o nedeclarată resemnare în faţa imposibilităţii omului de a-l ţine pe Creatorul Suprem sub observare. E şi un motiv, niciodată în plus, de a înţelege că pentru om problema Divinităţii înseamnă eterna imposibilitate de-a ajunge până în pânzele albe (Acolo sau Dincolo) a ceea ce ar putea fi inteligibil, înţeles şi explicit (...generaţiilor viitoare, cum se spunea pe timpuri). Şi dacă profeţii sau... isteţii nu vor fi nicicând în stare să prevadă în perspectiva unor linii de idei şi de imaginaţie clare, trasate distinct, - ce ne rămâne să facem?

E greu sau chiar imposibil să nu crezi în Nimic. Poate de aici şi declarata resemnare a lui Mircea Eliade: "Deşi, în ultimă analiză, eşti o păpuşă trasă de sfori şi fire invizibile, faci totuşi parte din lumea divină". Eu unul împărtăşesc această idee şi, din când în când, merg să mă împărtăşesc în faţa Altarului.

1