Ceva imponderabil...

Ceva imponderabil...

Un fapt care nu te poate lăsa impasibil: Transnistria, care se vede pe harta bătrânului continent stat independent, modern, nu are nici un scriitor. Deputaţi, miniştri, consilieri, după cum am văzut, sunt oricând la îndemână. Chiar şi preşedinte. Iaz de-ar fi, că broaşte se vor găsi, vorba vine. Cu scriitorii e mai greu. Nu poţi să-i numeşti prin decret prezidenţial.

După aproape două sute de ani de dominaţie rusească, în Basarabia n-a fost atestat nici un scriitor de expresie rusă de notorietate. Până la sucombarea imperiului roşu, se vorbea despre 60-70 milioane de ruşi care migrau dintr-o republică în alta. Aceste milioane nu erau nici producătoare şi nici consumatoare de cultură. Erau doar instrumente de deznaţionalizare, manipulate cu abilitate de Moscova. Aceste milioane nomade nu uitau, la cel mai mic reproş venit din partea băştinaşilor, de orice natură ar fi fost el, să ne pună la punct: "Noi v-am adus cultura!" Halal invazie culturală! Dacă ne aduceau cultură sau, cel puţin, să fi fost consumatoare de cultură, două sute de ani este prea de ajuns ca să poţi, la rândul tău, să produci cultură. N-a fost să fie aşa. Ce păcat!

Şi, totuşi, te-ncearcă o nedumerire. Cum se poate să atingi o asemenea "performanţă", când ai totul la îndemână: grădiniţe luxoase, şcoli spaţioase, profesori cultivaţi (ai noştri mureau în gulaguri), clasicii literaturii ruse (ai noştri erau interzişi), literatura universală tradusă în limba rusă, cele mai bune apartamente (ai noştri îşi duceau veacul prin subsoluri, sau închiriau de la străini), privilegii, dreptul de a vorbi în limba lor maternă peste tot. Noi o tăceam. Ei aveau de toate. Dar ceva, totuşi, le-a lipsit. Ceva ce nu poate fi descifrat în cuvinte. Şi acest ceva nu va fi înţeles niciodată de cele 60-70 milioane de ruşi, astăzi nostalgice după timpurile nomade.

P.S. Ce păcat!

Bine, mersi

"Lipsurile şi mizeria retează cu desăvârşire curajul, îndobitocesc sufletele, le împacă cu suferinţa şi robia...", notează Thomas Morus în Utopia sa.

De aceea, când în preajma alegerilor politicienii de azi (la fel ca şi cei de ieri) fac trimitere la înţelepciunea şi discernământul poporului, dacă nu ai un pronunţat simţ al umorului, poţi fi pasibil de crimă. Acest popor este cariat pe dinăuntru de frică, de incertitudine. El n-a avut pe parcursul mai multor decenii şansa unor conducători care să-l ocrotească, care ar fi încercat să-l lecuiască de frică, ci de parveniţi şi impostori. Grija lor permanentă era să-i injecteze noi şi noi doze ucigaşe prin foamete, deportări, interzicerea credinţei, şomaj, devalorizarea banilor, prin hoţia şi inconsecvenţa guvernanţilor... Citeam undeva o chestiune foarte semnificativă în acest sens: în Evul mediu, într-un land german, conducătorii unei cetăţi, pentru a nu-i stresa pe cetăţeni în timpul năvălirilor vrăjmaşe, au construit cazarmele la poarta cetăţii, extra-muros. Soldaţii plecau la război, luptau, se întorceau acasă fără ca lumea din interiorul zidurilor să ştie ceva. În felul acesta, locuitorii erau protejaţi de virusul dezastruos al fricii.

Cum poţi vorbi de înţelepciunea poporului, când pe toate căile încerci să-l umileşti, să-l lipseşti de identitate? Oare prin neachitarea salariilor (şi aşa destul de mizere), prin ţinerea lui în întuneric şi frig, guvernanţii de azi se gândesc la viitorul acestui popor? Oare neoferindu-i un trai decent, putem vorbi despre o comunitate sănătoasă? Eu cred că nu. Şi-atunci, cum se simt guvernanţii de azi, ştiind că stau în fruntea unei mulţimi bolnave, flămânde, înfrigurate?

Cum?

Mi se pare că aud voci: - Bine, mersi!

1