Intra-teatralitatea teatrologiei

Motto:

"Ştiinţa teatrului1 are doi adversari

periculoşi: ştiinţa şi teatrul."

(Artur Kutscher, "Mimus und Logos")

"Soyons franc": - scrie Ulf Birbaumer, profesor la Institutul de Ştiinţe Teatrale de la Universitatea din Viena - "il n'existe pas de profession liée ŕ la communication théâtrale dont la pratique requičre absolument le diplôme ou la thčse en théâtrologie."2 Deşi, recunoaşte autorul în continuare, dramaturgia ar fi totuşi singurul domeniu care se foloseşte de studiile teoretice ale teatrului. Publicat în 1992, articolul n-a trezit indignări, turbulenţe în rândul teatrologilor, nici măcar de dragul amorului propriu. Şi aceasta în momentul în care rămâne fermă convingerea că atât practica, cât şi ştiinţa istorică şi empirică sunt neajutorate fără un fundament teoretic.

Dar iată că întrebarea revine iar şi iar: cine are nevoie de o teorie a teatrului sau, altfel spus, ce defineşte teatrologia?

Când în Europa mijlocului secolului al XVIII-lea începuseră discuţiile asupra problemelor specifice teoriei teatrului3, acestea aveau o orientare-obiect: în centrul intereselor se aflau clădirile, decorul, recuzita, costumele, măştile, instalaţiile tehnice, textele dramatice. Tranzitorica scenică a fost mult timp ignorată, sau doar atinsă în trecere, aşa cum o face Jean-Baptiste du Bos, care integrează elementelor principale ale artei teatrale - dansul şi muzica. Lupta principală se dă pe tărâmul recunoaşterii necesităţii unei discipline ştiinţifice autonome în domeniul teatrului4, iar pentru aceasta este nevoie de crearea unei semiotici proprii (în sensul stabilirii termenilor), dar mai ales de eliberarea procesului analizei de sub dominaţia altor discipline precum teoria literară sau filosofia, din perspectiva cărora erau, până la acea dată, interpretate subiectele de teatru. - Un lucru dificil, şi delicat, deoarece părinţilor teatrologiei le-a fost evident faptul că drumul ştiinţei teatrului trebuie să înceapă cu o cotitură bruscă, însă nicidecum o ruptură de la celelalte domenii ale artei sau culturii în general. Ei se concentrează asupra găsirii specificului teatrului şi descoperă partea poate cea mai productivă a actului teatral - spectatorul. Convingerea lor este că publicul, deşi nu reprezintă o mărime constantă, înfăţişează factorul principal cu ajutorul căruia pot şi trebuie să fie iluminate fenomene şi probleme trecute şi prezente ale teatrului. Această idee deschide calea secolului 20 în teatru, lăsând astfel în grija teatrologiei o sferă căreia nici o altă ştiinţă n-ar fi în stare să-i acorde atenţia cuvenită.

În sensul teoriei moderne teatrul oglindeşte o calitate post-mitică a comunicării, desfăşurată într-un spaţiu ex-teritorial, în care actori şi spectatori informaţi se intersectează într-un modus a-fi-ca5. (Klaus Lazarowicz) Pe această distanţă rolul teoriei este unul intra - între public şi actor, acolo unde ia naştere comunicarea intra-teatrală (E. Bentley, A. Paul). Orientarea este către act, către producţie, iar interesele se polarizează în jurul repetiţiilor şi reprezentaţiilor. Comunicarea intra-teatrală transformă spectatorul, din consumator, recipient interesat în senzaţii artificiale, în co-producător. Pentru acesta teatrul nu mai reprezintă o şcoală, sau o tribună de la care i se asigură viitorul ideologic. Încercarea scenei de a epitropa spectatorul aparţine practicilor primitive şi plictisitoare ale "teatrului mort" (Peter Brook).

Funcţionalitatea acestui tip de comunicare trebuie explicată prin cercetare empirică şi experimentală, nu în cadrul bibliotecilor, arhivelor, muzeelor, ci în cel al probelor şi spectacolelor în prezenţa publicului, sau al laboratoarelor de teatrologie, unde producerea şi receptarea teatrală pot fi cercetate în condiţii conforme realităţii.

Spectrul întreg al preocupãrilor teatrologiei moderne este mult mai variat. Оn paralel cu sarcina principalã expusã mai sus teoria teatrului se orienteazã şi cãtre alte subiecte adiacente, cum ar fi cel al eficacitãþii actoriei (a cãrui scop este transformarea şi nu reprezentarea unei figuri dramatice, care are în text doar o prezenþã latentã, incompletã într-un spaþiu tridimensional); sau problema diferenþierii între artã şi viaþã, artã şi naturã (scena nu trebuie sã fie o repetare banalã a vieþii (Heinrich Heine), sau altfel spus, "teatrul este teatru" (Tairow) - o formulã tautologicã conformã perspectivei moderne). Problema categoriilor teatrale cere discuþii urgente spre un fundament teoretic. Noþiuni precum teatrul popular, de masã, trivial, bulevardier, politic, documentar sau de stradã sunt încã pânã astãzi definite insatisfãcãtor. Diferenþierea între teatrul ca atare şi formele sale pseudo sau para este slab conturatã. De aici şi necesitatea unei terminologii, a unui vocabular de bazã stabilit şi utilizat în toate şcolile naþionale de teatru, care sã scoatã teatrologia contemporanã din haosul babilonian.

Chiar dacă teatrologul îşi duce cu bine la capăt sarcina, spectatorul profită astăzi în cea mai mare parte numai indirect de studiile sale6. Se întâmplă însă să observ în ultimul timp un fenomen care mă face să cred că în curând publicul va deveni (şi) un "consumator" direct al studiilor teatrologice. Şi anume faptul că în Occident interesul pentru înregistrările video de la repetiţiile spectacolelor a crescut simţitor. Aceste documentare filmice, care pe lângă calitatea lor de "poveste" a spectacolului sunt realizate şi în baza studiilor de psihologia spectatorului, sociologia teatrului, metodologia şi statistica cercetării, a studiului receptării şi de pedagogia teatrului, se pare că-l fascinează pe spectator. Găsirea modalităţilor prin care acesta să pătrundă tainele limbajului teatral, dar şi să conştientizeze importanţa prezenţei sale co-productive - iată poate sarcina cercetărilor empirice ale teatrologiei secolului viitor.

Numai în cazul în care teatrologia va fi privită ca o ştiinţă pur abstractă, întrebarea noastră iniţială va deveni retorică. Şi ea va fi pusă de fiecare teatrolog din sala de teatru, după ce cortina va fi lăsată.

1În limba germană "Theaterwissenschaft" (în trad.: ştiinţa teatrului) este echivalentul termenului românesc de teatrologie.

2Ulf Birbaumer, "Recherche théâtrale", în Etudes Théâtrales, Louvain-la-Neuve, 1992, p. 34.

3Cu toate că textele lui Vitruv şi Tertullian sunt de un interes major, ei nu pot fi clasaţi drept teatrologi, în sensul modern al termenului. Chiar şi poetica aristotelică, precum şi scrierile poeţilor Horaţiu, Scaliger, Opitz, Chapelain, d'Aubignac, Boileau, Vico, Muratori, Gottsched cuprind în cea mai mare parte întrebări privitoare la teoria dramei.

4 Mult timp s-a crezut că acest rol poate fi preluat de dramaturgie (H. Dinger) sau de către istoria teatrală (Max Herrmann).

5 Scriitorul român Cezar Baltag descrie sublim acest termen când spune printre altele că "...tensiunea dintre a fi şi a nu fi face posibilă lumea lui a-fi-ca".

6 Căci deja Meyerhold, Max Herrmann, Piscator, Şcoala lui Brecht, Southern îi acceptaseră calitatea sa de coproducător.

1