"Tatăl meu visa să mor până să împlinesc trei ani, fiindcă auzise el că aşa poţi ajunge înger" (2)

M.V.: - Dacă se poate, spune-mi cel mai plăcut şi cel mai neplăcut moment din copilărie. Şi, un caz din copilărie pe care nu-l poţi uita. Un caz-obsesie.

D.C.: - Cel mai plăcut eveniment a fost acela când am descoperit că sunt, că eu exist, iar cele mai neplăcute erau legate de faptul că nu ştiam absolut nimic despre mine. Toate astea mi se întâmplau până la cinci ani.

M.V.: - Cum ai descoperit că exişti?

D.C.: - Pe la trei ani, când l-am văzut/surprins pe taică-meu pişându-se în grădină. Ei bine, mi-am dat seama că şi eu făceam la fel. Am înţeles că exist numai atunci când mi-a fost frică, pentru prima dată, fiind lăsat singur în casa căreia i-am dat foc puţin mai înainte. Trebuie să recunosc că frica cea mai mare era că eu eram în casa aceea. Nu înţelegeam de ce eu eram acolo şi, mai ales, cine eram eu. După ce bunică-mea s-a întors de la magazin, eu am încetat să mai fiu conştient că exist.

M.V.: - Ce l-ai sfătui acum pe micul Mitică, dacă s-ar putea aşa ceva, bineînţeles? Şi pe, cum să zic?, pe bătrânul Dudu?

D.C.: - Cea mai mare bucurie pe care aş fi avut-o vreodată în viaţa aceasta ar fi fost faptul dacă n-aş fi existat deloc şi niciodată. Regretul meu cel mai mare este că am un trecut şi un prezent.

M.V.: - Lipseşte cuvântul la care s-a gândit fiecare cititor care a ajuns aici, măcar aşa, ca intertextualitate.

D.C.: - În viitor vreau să scriu poezie. O poezie completamente nouă... Dacă îmi voi da seama că nu sunt în stare, atunci voi scrie poezie numai pe biletele de troleibuz. Eu sunt un om urât.

M.V.: - "şi din cauza asta sufăr enorm"

D.C.: - Sunt îmbrăcat prost. Vorbesc neglijent şi confuz, spre deosebire de criticii literari sau de profesorii universitari. Dar toate acestea nu mă deranjează. Eu vreau să scriu altfel decât până acum. Vreau să scriu o poezie nouă.

Înainte să moară, mătuşă-mea mi-a lăsat ca moştenire dantura ei, poate voi avea şi eu nevoie de ea vreodată. S-ar putea. Cu toate acestea, eu vreau să scriu poezie cu gura închisă şi fără nici un dinte în gură, iar dantura mătuşii mele am s-o arunc în primul coş de gunoi, poate chiar lângă casele unde locuiţi dumneavoastră.

M.V.: - Imposibil, lângă casele noastre nu există coşuri de gunoi. Fiindcă lângă casele noastre nu există gunoi. Noi nu scoatem gunoiul din casă. Dudule, cum îţi închipui că va fi CASA TA?

D.C.: - Nu ştiu. Oricum, eu nu cred că voi avea vreodată o casă, pentru că port deja în gură dantura mătuşii mele.

M.V.: - Literatura?

D.C.: - Rudele mele se vor bucura foarte mult dacă ar fi adevărat. S-ar bucura şi mai mult dacă eu am să mă căsătoresc cu o masă de bucătărie sau cu o chiuvetă.

M.V.: - Astăzi, când cineva a zis că parcă eşti speriat, ce s-a întâmplat cu tine?, Alexandru Muşina a spus "Mitică e un foarte bun artist. El, în timpul războiului, a plecat singur în Georgia". Am auzit că "ai tradus" un volum din Djochar Dudaev. Cum îţi închipui o întâlnire cu el, căruia nu i-ar fi plăcut gestul şi care ar vrea să te anunţe că nu a scris în viaţa aceasta nici măcar un vers?

D.C.: - Dudaev a murit, iar eu am tradus poeziile unui om care ştia ce-l aşteaptă, era conştient că va muri. El a murit, de ce murim?

Eu am să mor pentru că am murit şi chiar sunt mort. Cea mai mare fericire din viaţa mea va fi să mor.

Braşov, 1999

Pagina precedentă

1 2