La Balamuc

Stăteam pe terasă, la o masă de lângă uşă. Sanda bea Coca-Cola. Saba, o bere. Eu sorbeam dintr-o cafea minusculă şi aproape ilegal de tare. Turcească. Numai că nu îi spuneam aşa, pentru a nu leza sentimentele localnicilor. Ne servea Drăgan. Nu mai erau alţi clienţi. Localul se numea "La Balamuc".

Nu că ar fi semănat cu o clinică de boli nervoase sau că ai fi văzut pe acolo halate albe. Sanda preluase barul cu nume cu tot. Il contactase pe musulmanul acela şi făcuseră schimbul: pizzeria ei din Sarajevo, în Federaţia croato-musulmană, contra barul lui din Banja Luka, în inima Republicii Srpska. Schimburile acestea se practicau acum pe scară largă. Singura ei legatură cu Banja Luka fusese că bunicii din partea mamei locuiseră cu ani în urmă aici, iar ea îşi petrecuse în adolescenţă vacanţele de vară la ei. Oricum, în condiţiile actuale, schimbul acesta fusese soluţia cea mai înţeleaptă, deşi Sanda nu era neapărat un nume sârbesc. Dar nici Sarajevo nu mai era ce a fost odată.

- Banja Luka s-a schimbat, zise Saba şi luă o înghiţitură de bere.

Tocmai ieşise din tură şi putea să îşi savureze liniştit Nektar-ul, berea locală. De dimineaţă fusese rândul lui să ne servească, atunci când Drăgan şi cu mine am venit să ne bem cafelele. Ni le adusese pe o tavă rotundă pe care o manevra cu o îndemânare desăvârşită. Localul era un fel de perpetuum mobile: în lipsă de clienţi, unul din cei doi chelneri îl servea adesea pe celălalt. Eu eram doar un accident, binevenit - fireşte - pentru afaceri, dar nu neapărat necesar.

Drăgan adăugă ceva. Acesta înţelegea engleza dar nu o vorbea.

- Prea mulţi ţărani, asta a zis Drăgan, îmi traduse Saba. Prea mulţi refugiaţi de la ţară au venit în oraş. Acum totul arată altfel.

Sanda începu să râdă. Ea nici nu înţelegea, nici nu vorbea englezeşte. Îi şopti ceva la ureche lui Saba. După câteva momente, acesta se întoarse spre mine:

- E nebună.

Dar nu îmi dădu alte lămuriri. Nici nu era nevoie. Era tipul de fată care chicoteşte tot timpul. Atâta lucru înţelesesem şi eu.

Sanda îşi stinse ţigara şi Drăgan schimbă prompt scrumiera. După-amiaza se târa monotonă. Oraşul părea amorţit, iar căldura amuţise până şi păsările. La un moment dat, un bărbat între două vârste veni şi se aşeză la o masă, nu prea departe de noi.

- Zdravo, ne salută acesta.

- Zdravo, am răspuns.

Erau cu toţii din cartier. Se cunoşteau de când erau copii. Se jucaseră împreună, curtaseră aceleaşi fete; desigur şi pe Sanda, când venea în vacanţele de vară. Până de curând, eu fusesem noul-venit. Acum aproape devenisem unul de-al lor.

Saba îşi termină sticla de Nektar.

-Băutura zeilor, zise el şi o aşeză pe masă, apoi trase adânc din ţigară.

Mie mi se părea cam slabă şi acră, dar prima regulă a succesului este să nu vorbeşti de rău berea locală, indiferent cât e de proastă. Dacă nu îţi place, nu o bei. Nimic mai simplu. Oricum, chiar şi eu mai luam câte un Nektar din când în când. Mi-l aducea unul din cei doi la masa mea obişnuită de lângă uşă: Drăgan, zâmbind tăcut, Saba pălăvrăgind într-o engleză bolovănoasă şi şchiopătând printre mese. Piciorul drept îi fusese retezat din genunchi. O afacere de război. Luptase şi împotriva croaţilor, şi a musulmanilor.

-Boşorogul de Alija Izerbegovici ne-a băgat în rahat, îmi spuse într-o zi. I s-a năzărit că vrea o ţară peste care să conducă. Pe mine, de exemplu, nu m-a întrebat nimeni nimic. Un dobitoc!

Pe Saba nu l-am auzit niciodată vorbindu-l de rău pe Tudjman. Sau pe Karadzici. Dar, de fapt, nimeni nu îl vorbea de rău pe Karadzici în Republica Srpska. Cel puţin nu cu voce tare.

-Eu sunt iugoslav din Banja Luka, adăugă. Doar că oraşul s-a schimbat şi nu mai îmi place. Dar nici nu am unde să plec.

Saba avea păr blond şi ochi albaştri. Arăta ca un zeu. Numele său întreg era Sabahudin. Şi era musulman. Luptase în armata sârbă din convingere şi îşi pierduse piciorul la timp. Altfel l-ar fi ucis probabil suspiciunea camarazilor.

Soarele se topea treptat pe linia orizontului ca o bucată de unt într-o tigaie încinsă. Mi-era sete. L-am rugat pe Drăgan într-o sârbească stricată să îmi aducă un pahar de apă minerală. Am cerut încă o bere pentru Saba şi o Coca-Cola pentru Sanda, dar ea refuză chicotind. Băuse destul, se pare. Eu plăteam totul şi, practic, reprezentam cam jumătate din cifra de afaceri a Balamucului. Într-o zi, Drăgan vru să afle cât câştigam. I-am spus. Saba îmi traduse replica acestuia:

- Zice că ar sta şi-n cap pentru banii ăştia.

- Spune-i că asta şi fac.

Eram observator internaţional, iar într-o lume cu fundul în sus, trebuie uneori să stai în cap ca să vezi lucrurile drept.

Saba şi Drăgan începură să vorbească sârbeşte, stabilind lucrurile pentru a doua zi. Ştiam că Drăgan urma să plece într-un loc numit Arizona Road ca să îşi cumpere o maşină la mâna a doua. Saba avea să facă şi tura lui. Arizona era un nume de cod. La fel ca Texas, Bluebird, Idaho, Falcon şi aşa mai departe. Erau denumirile de pe hărţile SFOR, pe care, deşi quasi-secrete, toţi le foloseau. Arizona Road era un fel de loc al nimănui, unde lumea se întâlnea pentru afaceri. Sârbi, croaţi, musulmani.

- Nu e periculos? am întrebat.

- Am muri dacă nu ne-am putea întâlni acolo ca să mai facem şi noi câte o afacere, mi-a răspuns Drăgan prin intermediul lui Saba.

Până atunci trăisem cu impresia că mortale erau tocmai întâlnirile lor. Am ridicat din umeri. Ei şi-au continuat conversaţia, iar eu m-am întors spre Sanda şi i-am zâmbit. Aceasta îmi răspunse printr-un chicotit. Era clar că nu o interesa cine avea să servească la mese a doua zi. De câte ori Saba, musulmanul, era prea mahmur ca să vină la serviciu, îl înlocuia Drăgan. Şi invers. Nu că Drăgan s-ar fi îmbătat vreodată, căci el nu se atingea de alcool, dar mai lipsea uneori, când mergea la şedinţe. Era membru al unui partid sârbesc cu nume belicos.

Se făcuse târziu. Din difuzoare susura o muzică lichefiată. O ascultam absent, visând cu ochii deschişi. Saba îşi aprinse o nouă ţigară dus pe gânduri. Drăgan stătea rezemat de cadrul uşii, privind cu atenţie un norişor rătăcit. Pe neaşteptate, Sanda izbucni în râs. Se aplecă şi îi şopti ceva la ureche lui Saba. Acesta se întoarse spre mine şi spuse:

- E nebună.

Nu l-am contrazis. În fond, cine nu era.

Cluj, 1999

1