|
Căutând, într-un prim moment, răspunsul la întrebarea Cine vorbeşte în poezie?, criticul identifică principalele ipostaze ale eului liric, proiectate sub semnul unei majore "obsesii modelatoare": acelea ale atingerii deplinului echilibru între subiectul uman şi marele cosmos, ale integrării (reintegrării) făpturii fragmentare în Fiinţa universală. Această relaţie primeşte, de la o carte la alta, reliefuri particulare, dar toate exprimate programatic încă în poemul programatic Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.
Cel mai antrenant în studiul dat, repetăm, este modul de colaţionare a poemului cu întregul univers imaginar. În cele trei secţiuni ale monografiei criticul pune în evidenţă procedeul dezvoltării succesive, simfonice a imaginilor, iar toate punctele de reper sunt găsite mereu în poemul Eu nu strivesc corola de minuni a lumii. Cu privire la natura relaţiei dintre eu şi cosmos mai reţinem: "Analiza "traseului" urmat, în diversele sale ipostaze, de subiectul simbolic blagian a permis însă degajarea unei biografii exemplare, înscrise decis pe coordonatele mitului. Este istoria unei fiinţe care străbate etapele - am putea spune probele - unui întreg ciclu existenţial, de la momentul contopirii primare cu marele Tot, la experienţa înstrăinării prin conştiinţa individuaţiei şi, în final, la aceea a regăsirii unităţii dintâi". Şi mai reţinem: "Prin câteva din reperele sale de bază, traiectul subiectului liric blagian a putut fi raportat la mitul biblic al paradisului pierdut, îmbogăţit cu elemente noi în "lectura" modernă a romanticilor şi trecut nu mai puţin prin faţa oglinzilor măritor-deformatoare ale expresionismului. Dar el se înscrie de fapt şi în nişte tipare mitice de mai generală răspândire. În ele poetul a modelat o particulară dramă a cunoaşterii, saturată în egală măsură de marile întrebări ale timpului nostru. Şi poate că tocmai fidelitatea faţă de sensibilitatea mitică moştenită de la o colectivitate umană în tiparele căreia i s-a format geometria spirituală i-a permis să depăşească impasul viziunii expresioniste, ajungând la echilibrul final" (p. 191).
Analiza principalelor elemente ale universului imaginar, concluzionează I. Pop, a arătat că întreaga poezie a lui Blaga poate fi pusă sub semnul unei "geografii mitice". Aprofundarea cercetării imaginarului blagian este stimulată în cazul dat de perspectiva fenomenologică a imaginarului datorită lui Gaston Bachelard şi de cea arhetipologică a lui Gilbert Duran, dar şi de studiile lui Mircea Eliade.
În recapitularea finală, cu referire la imaginarul blagian Ion Pop susţine că acesta este unul dintre cele mai coerente, mai sistematice din literatura română, accentuând în această privinţă că poate numai Jocul secund al lui Ion Barbu ar constitui un termen de comparaţie. Şi o ultimă preţioasă pentru noi remarcă: poetul de factură intelectuală Blaga aliază în puternica sa personalitate o excepţională capacitate de invenţie metaforică cei este proprie, cu un nu mai puţin remarcabil har al construcţiei poeziei. Această "rescriere" a "rescrierii" după I. Pop sper, totuşi, să nu fi "ucis" interesul cititorului pentru imaginarul blagian.
|
Alex Burlacu
Inapoi la cuprinsul numarului