Dincolo sau acolo?

De la un nou re-început de eternă temă, presentimentul mă impune să susţin că, în fine, va exista un viitor al viitorului de neatins pentru omenire, din simplul şi, concomitent, complicat de dramaticul motiv că, până la Urmă (cu majusculă!), omenirea va dispărea, poate că chiar fără... urmă. Se va prăpădi definitiv, neantizându-se, gloriosul sau doar fricos-dezorientatul om (uneori, scris cu majusculă) cuprins şi nelămurit de neundele originii sale; cuprins de misterioasa sa pornire, dar şi mai enigmatica sa săvârşire, adică - infinită, poate că pentru totdeauna. (Îi va păsa... cuiva? Cui, în lipsa omului?) Ce versuri cutremurător de triste plăsmui Eminescu: "De-a pururi pe atâţia câţi fură cu putinţă/ Numele lor e nimeni, nimic a lor fiinţă"...

Va dispărea omul, va dispărea omenirea. Omne consumatum est... Va dispărea Omenirea - ce mai! - care, pe durata ei de câteva mii de ani, zice-se, n-a ştiut mare lucru despre Univers, chiar şi în timpurile când prinsese, puteai crede, binişor la minte şi "ştiinţă", consolându-se doar cu supoziţia că există, totuşi, un Sens Suprem în tot ce este şi, sigur, în tot ceea ce se (mai) presupune; Sens, credea ea, care va dăinui ferecat de Marea Enigmă. Cunoştea dânsa acel Ignoramus et ignorabimus (Nu cunoaştem şi nu vom cunoaşte)? Cunoştea, pentru că ea însăşi, prin mintea şi cuvintele anticilor noştri, îşi adresase sieşi atare expresie de incurabil pesimism gnoseologic. Şi nici pe departe nu avusese dreptate Asclepios, care susţinea că utopia e adevăr latent. În miezul, în esenţa ei utopia nu este decât exact ceea ce spune numele ei: pură utopie. În caz contrar, n-ar fi existat Ierusalimul celor trei religii ale lumii, ci, pur şi simplu, ar fi existat Ierusalimul Unicei Religii Cosmice. Însă, cu cât mai multe religii, alias credinţe, cu atât e mai mare Taina-Totalităţii-Infinităţii, a inepuizabilei, exuberantei şi inverificabilei abundenţe a "ceea-ce-se-creează-şi-se-distruge-pe-sine" (Heidegger). De n-ar fi această permanentă autodistrugere, n-ar trona cu destul cinism paradoxul Infinitului, Dezmărginitului care... limitează Omenirea în libertatea ei, impunându-i astfel renunţarea la jinduirea Absolutului: (Dar poate că Absolutul nu înseamnă Infinit, ci, totuşi, ceva... Definitiv-Totalizant?) Însă, în pofida renunţării prin blestem nedeclarat, dar intim asumat, oricât de raţionalist şi de ateu ar fi Oarecine, Omul, dacă el ar fi onest cu sine şi cu Ceilalţi, ar trebui să recunoască neamânat că el - şi nu o singură dată! - a avut momente în care conştiinţa sa hiperprincipială a fost incapabilă de a rezista copleşitoarei învăluiri în Mister, în atotcuprinzătoarea Enigmă-de-ne-dezlegat. Nici vorbă, sau doar o singură vorbă, sau miliarde de simplissime vorbe (tratate) despre acea aspiraţie "spre o valoare ultimă, spre acel, cum spun teologii, unum necessarium", domeniu sau doar moment divin spaţial şi de conştiinţă "în care fiinţa umană se întâlneşte cu absolutul". (Ori cu un... lut(abso)lut.) A priori, demult recunoscuse că este un învins, un cineva pe cale de dispariţie. Numai că (aţi încercat-o pe propria-vă piele, nu?) cea mai mare şi mai palpabilă forţă turnată în plăsmuirea sa de spirit a fost anume cea a curiozităţii născătoare de irezistibile interogaţii divinatorii asupra primordialei plasme material-ideatice a Genezei (sale şi universale). Şi abia acum vreo 2-3 mii de ani a înţeles (am înţeles) în sfârşit că suntem pentru totdeauna abandonaţi imposibilităţii de a ne releva/lămuri obârşiile şi motivaţiile lor. Ca şi cum Geneza Lumii, Facerea Omului ar fi fost o istorie preluată de la nici-o-istorie. Astfel că bietul om îşi spuse că răspunsul ar trebui căutat doar într-un alt tip de existenţă. Într-o altă lume (de apoi!), numai aceasta permiţând accesul la taina ultimă care, de fapt, a fost şi a rămas Prima. Numai acolo, în Apoi, teoriile despre Absolut vor putea fi duse până la ultimele lor consecinţe! Acolo, Geneza nu va mai constitui taina cu caracter de veşnicie (în absenţa Lumii care ar putea să dispară definitiv). Numai acolo transcendenţa, ca o nesfârşită transgresare a absolutei prezenţe/absenţe a oricăror frontiere spaţio-temporale, ca o totală libertate a intuiţiei în mişcarea ei de perpetuă reformulare a presupuselor dezlegări ale supremei Taine, va fi, totuşi, elucidată. Anume acolo (Dincolo!) Taina care, prin interogaţia ce ţi-o sugerează asupra ei însăşi, te va ridica, Omule, peste falsa dihotomie opoziţionistă dintre imanent şi transcendent!

De fapt, ce se întâmplă? Omul inventa o lume paralelă (Lumea de Apoi) cu lumea naşterii şi vieţuirii sale de facto. Astfel că, aproape ca răspuns la o comandă sociomondială, Plutarh a ticluit, un secol după Hristos, antitratatul Vieţi paralele, care abia peste 1900 de ani a fost "combătut", afirmativ, de volumul subsemnatului Vieţi neparalele (Editura Bălgrad, Alba-Iulia, 1998; pe timpul lui Plutarh nu existau... edituri...). Însă Omul, odată prins de obsesia paralelismului lumilor, înaintă în cutezanţă şi elaboră, nici mai mult nici mai puţin, teoria "universurilor (deja!) paralele" ce trata trecerea de la o condiţie fizică a existenţei (sale) umane la una electromagnetică, apoi (fără: Lumea de...) bioplasmatică şi, de aici, - trecerea la un biocâmp al conştiinţei. Adică, se cam încheie epoca sau epocile fizicii teoretice de concepţie materialistă şi începe era unei fizici a conştiinţei. De la o lume a obiectelor palpabile, "măria sa" omul caută a se iniţia şi a se autoexplica într-o fizică a ne-obiectelor de conştiinţă, în locul Absolutei Enigme încercând să dezlege aşa-numitele enigme psi, ce ţin de telepatie, telekinezie, precogniţie, retrocogniţie, percepţii extrasenzoriale etc. Aceste fenomene - ale enigmelor mai "mărunte" - au început să fie deja cercetate cu priceperea şi forţele comune ale fizicii şi biologiei, discipline care-şi întrepătrund vectorii, cuplându-se întru unitate de acţiune şi scop (Stop! Nu e mare scofală că ipoteza bioplasmatică presupune existenţa unui univers paralel celui fizic. Aceasta nu rezolvă, nu explică nimic în plus faţă de ceea ce se ştia, ci, din contra, complică şi mai mult entimema: în loc de un răspuns, deja vom avea nevoie de două, pentru că se mai pune "în joc" încă un Univers. Curios lucru, ce ar fi crezut despre aceasta Nietzsche, care se arăta convins că Universul - el îl ortografia cu literă obişnuită, zisă "mică" - este de esenţă magică? (Ah! Prin acest "magic" parcă oarecum docil se arăta teutonul filozofiei, care însă, prin "Aşa grăit-a Zarathustra", dăduse o anti-Evanghelie a ferocităţii, ce-i drept fără a insista în promovarea şi acceptarea ei mai generală...)

1